VIBE Magazine Interviu
(martie 2002)
*
Traducere şi adaptare în L. Română Mihaela A.R.
UNBREAKABLE / Neînvins
După mai bine de 30 de ani, unul dintre cele mai mari staruri din
lume, Michael Jackson, rămâne în continuare o enigmă. Când misterioasă legendă
a apărut pe coperta revistei VIBE pentru cea de a doua oară, a acceptat să
ofere şi un interviu. Intervievatoarea sa a fost Regina Jones, care a acoperit
perioada copilăriei lui Michael pentru revista Soul, un jurnal al muzicii de culoare pe care ea împreună cu soţul
ei l-au fondat în anii ‘70. Regele Muzicii Pop s-a simţit destul de în
siguranţă alături de Jones pentru a discuta despre muzica hip hop, viaţa lui ca
părinte şi despre misterul bucuriilor aduse de o luptă cu baloane cu apă.
L-am întâlnit prima dată pe Michael Jackson în urmă cu aproape 33
de ani, când Diana Ross a prezentat trupa Jackson 5 ca pe cel mai proaspăt act
artistic al companiei Motown la Clubul Daisy din Beverly Hills. Împreună cu
soţul meu Ken, publicam pe atunci revista Soul,
una din primele publicaţii naţionale de ştiri din industria entertainment-ului
de culoare.
În vârstă de 10 ani, Michael ştia deja cum să farmece un public
numeros. Recunoscând sprijinul Dianei, el a spus: După 4 ani de cântat fără să devin o vedetă, am crezut că nu voi fi
niciodată descoperit – asta s-a întâmplat până ce domnişoara Ross a apărut
să-mi salveze cariera.
Patru luni mai târziu cel dintâi extras pe single al trupei
Jackson 5, I Want You Back a penetrat
clasamentele Billboard Hot 100, urmat
la două luni de ABC. Zeci de mii de
scrisori de pretutindeni din ţară au fost înghesuite în cutia poştală. Ca
răspuns la cel dintâi turneu al Jackson-ilor, un cititor a scris: Aceşti tineri au performat într-o manieră
care poate fi dăunătoare sănătăţii. Inima putea sta de atâta emoţie iar
prestaţia lor a fost cu siguranţă o supradoză.
De-a lungul următoarei decade, Soul
a ţinut legătura cu familia Jackson ca invitat la petreceri, nunţi şi concerte.
Eram oaspeţi obişnuiţi la reşedinţa familiei, unde Michael – politicos, curios
şi tăcut – se retrăgea de obicei în el însuşi, desenând sau jucându-se cu
şerpii sau alte animale de casă, în vreme ce fraţii lui mai mari, veri şi alţi
musafiri jucau baschet. Atunci când revista Soul
şi-a oprit tirajul în 1980, am pierdut contactul cu familia.
Şi atunci, Michael a devenit superstarul culturii pop, schimbând
faţa muzicii, dansului, modei şi clipurilor video muzicale cu hit după hit. Era
idolatrizat şi urmărit de fani şi de media oriunde mergea. A luat forma unei
piese de artă rafinată şi bine ambalată şi a devenit un simbol internaţional.
Premiile American Music l-au numit recent Artistul Secolului. Când vine vorba
de Regele Muzicii Pop, lumea este insaţiabilă.
Se poate spune o mulţime despre oricine din oamenii care lucrează
pentru el, mai puţin despre el. Sosind pe domeniul său de 2700 de acri de la
Neverland Valley din Los Olivos/California, la nord de Santa Barbara, sunt
întâmpinată de câţiva dintre cei 70 de membrii ai personalului său, extrem de
prietenoşi, care îl ajută pe
Îmbrăcat în pantaloni negri, şosete albe, mocasini negri şi o
cămaşă galbenă, Michael mă întâmpină cu căldură, îmi zâmbeşte când mă salută şi
mă îmbrăţişează. Apoi se scuză - merge să vadă ce face fiul său, Prince, de 5
ani şi fiica sa, Paris, de 3 ani, care tocmai au revenit dintr-o plimbare lungă
şi sunt nerăbdători să-i povestească tatălui lor cum şi-au petrecut ziua.
Guvernanta, care seamănă foarte bine cu mama lui Michael, Katherine, îmi
sugerează să arunc o scurtă privire prin ranch înainte de a se lăsa
întunericul. Aşa că am dat o raită într-un cart de golf, în vreme ce Michael se
afla în compania copiilor săi.
Am descoperit un parc de distracţii, locuri de joacă, o gară,
jocuri electronice, o piscină, o alta cu sistem Jacuzzi, pista pentru maşinuţe
electrice şi diverse alte zone în care animalele zburdau în libertate.
Când am revenit, 45 de minute mai târziu, Michael era gata să stăm
de vorbă. Am adus cu mine un întreg volum al revistei Soul, iar el s-a uitat la fotografiile de demult şi s-a amuzat pe
seama lui, a fraţilor lui şi a unei fotografii cu Diana Ross. Îţi mai aminteşti când mă intervievai când
eram mic?, întreabă el, amintindu-mi de vremea când Soul stătea de vorbă cu el prin intermediul “interpretului” său –
Janet. Nu era un joc, era cât se poate de
serios., spune el. Îmi era atât de
teamă. Simţeam că dacă sora mea era acolo, relaţionam mai uşor cu persoana
respectivă.
Adesea foarte încântat, Michael trecea într-o fracţiune de secundă
de la şoapte la un râs zgomotos. Singurul lucru despre care a refuzat să
vorbească a fost intervenţia plastică. Aste
este o întrebare stupidă, spune el. Ăsta
este unul din motivele pentru care nu am mai dat interviuri de ani de zile.
Într-o vreme în care starurile obişnuiesc să-şi etaleze ostentativ
Bentley-urile şi bijuteriile, Michael este deosebit de modest. Desfinţează
întrebarea legată de situaţia sa financiară – recent s-au făcut unele relatări
vizând ceva probleme în acest sens – spunând doar: Am eu
grijă de asta. Michael face bani şi când doarme. Deţine jumătate din
Catalogul Sony/ATV, care include cea mai mare parte a catalogului Beatles, de
asemenea piesele lui Jimi Hendrix, Bob Dylan, Miles Davis, Babyface şi Elvis.
La vârsta de 43 de ani, Michael a revenit, indiscutabil. Invincible, primul său album din ultimii
patru ani, s-a clasat pe locul 1 în clasamentul Billboard 200. Cele două spectacole tribut din septembrie (chiar
înainte de atacurile teroriste), de la Madison Square Garden s-au ţinut cu casa
închisă şi ulterior au fost difuzate pe CBS. Programul a fost urmărit de peste
25,7 milioane de telespectatori şi deţine cea mai înaltă cotă de rating în
rândul programelor speciale muzicale ale vremii.
În timp ce reluam discuţia începută cu mulţi ani în urmă, am
descoperit că, în ciuda vieţii sale tumultoase aflată în permanenţă în lumina
reflectoarelor şi în atenţia publică, Michael nu s-a schimbat deloc – a rămas
la fel de grijuliu, curios şi sensibil.
VIBE: Cum este să concurezi la
vânzări cu ‘Nsync sau Britney Spears, copii care s-au născut la înălţimea
popularităţii tale?
MJ: E o raritate. Am piese number one în 1969, în anii ’70 şi încă intrate pe locul 1 în clasamentele 2001. Nu cunosc nici un alt artist care să aibe această cotă. Este o onoare imensă. Sunt fericit, nu ştiu ce altceva aş putea spune. Sunt bucuros că oamenii acceptă ceea ce fac.
VIBE: Ce părere ai despre starea actuală a R&B-ului?
MJ: Nu categorisesc muzica. Muzica e muzică. Au schimbat termenul de R&B cu cel de rock’n’roll. Întotdeauna a fost aşa, de la Fats Domino la Little Richard şi la Chuck Berry. Cum i-am putea discrimina? Este ceea ce este – muzică bună, înţelegi.
VIBE: Dar despre hip hop?
MJ: Îmi place în mare parte acest gen, în mare parte. Îmi place muzica. Dansul (hip hop) nu îmi place atât de mult. Parcă ar fi aerobic.
VIBE: Cum de te-ai hotărât să lucrezi cu Biggie Smalls pentru piesa Unbreakable inclusă pe albumul Invincible?
MJ: De fapt nu a fost ideea mea. A fost a lui Rodney Jerkins, unul dintre compozitorii/producătorii care au lucrat la album. Ideea mea a fost să includ în piesă un segment rap iar el a spus: Ştiu cine se potriveşte perfect – Biggie. L-a inclus şi a mers de minune.
VIBE: De ce l-ai ales pe Jay-Z pentru remix-ul primului single You Rock My World?
MJ: E genul hip, aduce ceva nou şi toată ziua e cu copiii. Acestora le place ceea ce face el. A ţintit exact în centrul culturii populare. Pur şi simplu se potriveşte.
VIBE: Cum a fost să apari în calitate de invitat la concertul din vara lui ’97 al lui Jay-Z de la New York?
MJ: Doar am apărut şi l-am îmbrăţişat. A fost o explozie tumultoasă de aplauze şi o primire foarte călduroasă, lucru care m-a bucurat. Am avut un sentiment minunat – iubirea, iubirea.
VIBE: Nu te deranjează să vezi oamenii imitindu-te, aşa cum face Usher, Sisqo, Ginuwine şi chiar şi Destiny Child?
MJ: Nu mă deranjează deloc. Aceştia sunt artişti care au crescut cu muzica mea. Când creşti ascultând pe cineva pe care admiri, ai tendinţa de a deveni la fel. Vrei să arăţi la fel, să te îmbraci la fel. Când eram mic, eram James Brown, Sammy Davis Jr, deci înţeleg. Îl consider chiar un compliment.
VIBE: Ţi-ai dat seama că ai creat nişte momente atemporale atunci când ai realizat Thriller şi Off The Wall?
MJ: Da şi nu sunt arogant când afirm acest lucru. Pentru că atunci când l-am auzit am ştiut că este un material grozav şi din putnct de vedere al melodicităţii, al rezonanţei şi al muzicalităţii, este durabil. Şi-au ţinut promisiunea.
VIBE: Crezi că în ziua de astăzi, artiştii de culoare sunt mult mai acceptaţi?
MJ: Cred că oamenii au admirat întotdeauna muzica de culoare, încă de la începutul începutului, dacă vrei să ne întoarcem la spiritul Negru. Astăzi, piaţa acceptă doar faptul că acesta este sunetul. De la Britney la ’Nsync, toţi adoptă genul R&B. Chiar şi Barry Gibb de la Bee Gees, îmi spune mereu (imitând accentul britanic al lui Barry): Omule, dar noi facem R&B. Îi spun: Barry, eu nu o categorisesc, este muzică bună. Înţeleg la ce se referă el. Mie îmi place muzica bună – asta nu are culoare, nu are limite, hotare.
VIBE: Se pare că te bucură postura de părinte.
MJ: Nu m-am bucurat niciodată atât de mult în viaţa mea, ca acum. Ăsta este adevărul. Pentru că sunt un copil mare care vede lumea acum prin ochii celor mici. Învăţ eu mai multe de la ei, decât ei de la mine. Încerc şi testez cu ei tot felul de lucruri în mod constant pentru a vedea ce merge şi ce nu. Întotdeauna copiii sunt cei mai buni judecători, cei mai indicaţi să monitorizeze ceva. Dacă poţi avea copii, ai de câştigat. De aceea Harry Potter este un film de succes – pentru că este un film orientat spre familie. Nu poţi da greş în direcţia asta. Ne dorim o creştere demografică şi de aceea încerc să nu spun anumite lucruri în versurile cântecelor mele care ar putea să-i ofenseze pe părinţi. Eu nu vreau să fiu aşa. Nu am fost crescuţi să fim aşa. Mama şi Joseph (tatăl lui Michael) nu ar fi spus lucruri ca acelea.
VIBE: Ce ascultă Prince şi Paris?
MJ: Ascultă toată muzica mea şi le place muzica clasică, care se aude peste tot prin ranch. Le place orice muzică bună pentru dans.
VIBE: Ce părere ai avea dacă copiii tăi ar deveni simboluri în muzica pop, sprijinindu-se pe experineţa ta?
MJ: Nu ştiu cum s-ar descurca cu aşa ceva. Ar fi extrem de greu. Chiar nu ştiu. E greu, mai ales că cei mai mulţi copii ai celebrităţilor sfârşesc prin a se auto-distruge, tocmai pentru că nu se pot ridica deasupra talentului părinţilor lor. Oamenii obişnuiau să-l întrebe pe Fred Astaire Jr.: Poţi dansa? Iar el nu poate. Nu are simţul ritmului, deşi tatăl său a fost un geniu în materie de dans. Asta nu înseamnă că trebuie dat de-o parte. Întotdeauna le spun copiilor mei, nu trebuie să cânţi, nu trebuie să dansezi. Fii cine vrei tu să fii, atâta vreme cât nu răneşti pe nimeni. Acesta este lucrul principal.
VIBE: Care artişti – din trecut şi din prezent – te inspiră?
MJ: Stevie Wonder este un profet muzical. Toţi cei de la fostul Motown. Toţi Beatles-ii. Sunt nebun după Sammy Davis Jr., Charlie Chaplin, Fred Astaire, Gene Kelly, Bill „Bojangles” Robinson – adevăraţi entertainer-i, lucruri adevărate, nu trucuri, atracţii de moment. Când James Brown apărea cu Famous Flames, era ceva de necrezut. Sunt atât de mulţi artişti minunaţi - Whitney Houston, Barbra Streisand, Johnny Mathis. Adevărate stiluri. Auzi doar un vers şi ştii imediat cine cântă. Nat „King” Cole, iarăşi excelent. Marvin Gaye, Sam Cooke – ăştia sunt toţi ridicoli.
VIBE: Cât de mult te-ai implicat în selecţia artiştilor care au performat în programul realizat cu prilejul celor 30 de ani de carieră?
MJ: Nu m-am implicat deloc.
VIBE: Cum ai reuşit să nu o faci pentru ceva atât de măreţ şi de special?
MJ: Am avut încredere.
VIBE: Care este experienţa zilei de 11 septembrie?
MJ: Mă aflam la New York (după spectacolele din 7 şi 10 septembrie) şi am primit un telefon de la nişte amici din Arabia Saudită, care mi-au spus că America este atacată. Am dat pe un post de ştiri şi am văzut că Turnurile Gemene se prăbuşesc şi mi-am spus Oh Doamne!. Am strigat pe holul hotelului la oamenii noştri Toată lumea să fie gata, că plecăm, acum! Marlon Brando era la un capăt, garda noastră era la celălalt capăt. Ne aflam cu toţii sus la ultimul etaj, dar Elizabeth Taylor se afla la alt hotel. Am ieşit de acolo cât am putut de repede. Am sărit în maşină, dar mai erau fetele acelea care au fost la spectacol cu o seară înainte. Băteau în geamuri şi alergau după maşină ţipând pe stradă. Fanii sunt atât de loiali. Ne-am ascuns în New Jersey. A fost ceva de necrezut – mi-a fost o frică de moarte.
VIBE: În altă ordine de idei, ce faci pentru a te relaxa?
MJ: Îmi plac bătăile cu baloane cu apă. Avem un fort destinat unor astfel de bătălii şi formăm două echipe: echipa roşie şi echipa albastră. Avem lansatoare şi tunuri şi eşti stropit din cap până în picioare până la finalul jocului. Totul se desfăşoară într-un interval de timp prestabilit şi cine adună cele mai multe puncte este câştigător. Dacă voi face vreodată vreun sport, acela este râsul. Nimic de genul baschet sau golf. Baschet-ul este un joc competitiv la fel şi tenis-ul; te fac să te înfurii. Eu nu mă bag în aşa ceva. Trebuie să fie ceva terapeutic. Mai îmi place să merg în parcurile de distracţii, să stau cu animalele, lucruri de genul acesta.
VIBE: Ţi-ai dori să vezi ceva anume în viaţa ta?
MJ: Mi-ar place să văd sărbătoarea internaţională a copiilor, prin care să ne onorăm copiii, pentru că legăturile de familie au fost distruse. Există o Zi a mamei şi o Zi a tatălui, dar nu există nici o zi a copiilor. Ar însemna foarte mult. Serios. O zi de pace în lume. Sper ca generaţia următoare să apuce să vadă pacea în lume, nu felul în care decurg lucrurile acum.
VIBE: Cântatul a încetat cumva să mai fie o distracţie şi s-a transformat într-un loc de muncă?
MJ: Întotdeauna este o distracţie. Cu excepţia cazului în care mă îmbolnăvesc, întotdeauna este distractiv. Încă mai iubesc ceea ce fac.
VIBE: Mulţi dintre noi te vedem ca pe o figură istorică, un inovator care a stabilit un standard care încă există în muzică. Încotro se va îndrepta Michael Jackson de aici?
MJ: Muţumesc, îţi mulţumesc. Am o dragoste profundă pentru film şi aş vrea să devin un pionier, un inovator în acest domeniu, al filmului – să scriu şi să regizez filme, să creez un divertisment incredibil.
VIBE: Ce fel de filme? Te referi la scenarii?
MJ: Da, dar nu a fost nimic finalizat până acum.
VIBE: Mai eşti singur?
MJ: Bineînţeles. Dacă sunt pe scenă, mă simt bine acolo. Dar poţi avea o casă plină de oameni şi tot singur să te simţi în ea. Nu mă plâng, pentru că face bine muncii mele.
VIBE: Vorbeşte-mi despre ce anume te-a inspirat pentru piesa Speechless. Este foarte frumoasă.
MJ: Ai fi surprinsă. Mă aflam cu copiii în Germania într-o mare luptă cu baloane cu apă. Vorbesc serios – eram atât de fericit după acea joacă încât am alergat sus în casă şi am compus Speechless. Buna dispoziţie mă inspiră. Nu-mi place să spun asta, pentru că este o piesă atât de romantică. Dar joaca aceea a produs-o. Eram fericit şi am scris-o în întregime chiar acolo. Am considerat că ar fi destul de bună pentru album. Dincolo de extaz apare magia, surpriza şi creativitatea.
VIBE: Colecţionezi orice?
MJ: Îmi place tot ce are a face cu Shirley Temple, Little Rascals şi Three Stooges. Îmi place şi Curly. Îl iubesc atât de mult încât am scris o carte despre el. Am ţinut legătura cu fiica lui şi împreună am scris o carte.
VIBE: Ai dori să transmiţi ceva cititorilor revistei VIBE?
MJ: Îl iubesc pe Quincy Jones. Din suflet. (Quincy Jones este fondatorul revistei VIBE) Şi aş dori să le spun cititorilor voştri să nu judece o persoană după lucrurile pe care le aud sau le citesc, până nu le aud din gura persoanei respective. Există atâta senzaţional în tabloide. Nu vă lăsaţi pradă lor. Aş vrea să adun toate tabloidele să le dau foc. Vreau să scrii asta în articol! Unele dintre ele încearcă să se deghizeze în ceea ce nu sunt, dar tot tabloide rămân.
VIBE: În final, cum îţi canalizezi creativitatea?
MJ: Nu o forţez, las natura să-şi urmeze cursul. Nu mă aşez la pian să gândesc: voi compune cea mai mare piesă care s-a scris vreodată. Nu merge aşa. Trebuie să vină din tine. Cred că deja se afla acolo înainte ca tu să te fi născut măcar, ca apoi să-ţi pice direct în poală. Este cel mai spiritual lucru din lume. Când vine, vine cu tot cu acompaniament, corzi, bas, tobe, versuri, iar tu eşti doar medium-ul prin care iese la lumină, canalul. Uneori mă simt vinovat că semnez piesele cu numele meu – compus de Michael Jackson – pentru că este ca şi cum cerurile au făcut-o deja. Exact ca Michelangelo care având o mare bucată de marmură din carierele din Italia şi-ar fi spus: Înăuntrul ei se află o formă adormită. Apoi a luat dalta şi ciocanul şi doar a eliberat-o. Ea se afla deja acolo. Era deja acolo.
PIELE
NEAGRĂ, MASCĂ ALBĂ
Michael
Jackson şi sufletul muzicii negre
Karen
R. Good
Boogie’s got me in a supertrance
….
(Dansul Boogie mă duce într-o
super-transă…)
“Blame It On The Boogie”, Michael
Jackson, 1978
Când te gândeşti la Michael Jackson, îl vezi cum îşi scutură capul
şi mâinile şi loveşte sus cu piciorul, râde, plânge şi strigă Whooooooooooooooo! Acestea sunt
mişcările îndrăgite de oameni. Este harul, adus de Africa, Ben Vareen, Fred
Astaire, Sammy Davis Jr. şi aşa cum a spus şi Michael: al acelor copii frumoşi, al
acelor copii de culoare care trăiesc în ghetto-uri, în înteriorul marilor oraşe
şi care sunt geniali. Ce ştiţi voi despre abandon, renunţare, capitulare?
Aveţi vreo idee despre câtă încredere este nevoie pentru a vă încredinţa trupul
în întregime celuilalt tărâm? În carne şi oase, spiritele coboară, iar tu te
ridici. Iar copiii, ei se plimbă. Există însă o linie fină între posesie – ceea
ce înseamnă că ai, deţii ceva – şi obsesie – ceea ce înseamnă că în tine se
întâmplă ceva şi acţionezi de parcă ai fi posedat.
OPRAH:
Eşti mulţumit de felul cum arăţi?
MICHAEL:
Niciodată
nu sunt mulţumit de ceva. Sunt un perfecţionist, este o parte din ceea ce sunt.
OPRAH:
Aşadar, acum când te priveşti în oglindă şi îţi vezi reflexia, sunt zile când
spui îmi place asta sau cealaltă, îmi place felul cum îmi stă părul....
MICHAEL:
Nu. Niciodată nu sunt mulţumit de ceea ce văd (de mine însumi). Aşa că încerc
să nu mă uit în oglindă.
În unele ceremonii religioase africane, chipurile sunt pictate în
alb pentru a reprezenta moartea şi pentru a crea distanţă între lumea aceasta
şi cea de dincolo. Michael Jackson, în spaţiu, cântec şi imagine, s-a distanţat
radical de el însuşi, încât se elogiază. Morţii pe care îi învie în piesa sa Thriller, refuză să se mai odihnească.
Aşa că, tuturor demonilor şi celorlalţi, Michael le trimite aceste mesaje: sunt
Rău (I’m Bad), sunt periculos (Dangerous), sunt invincibil (Invincible). Doar ca să
ştiţi.
Michael provine din şcoala Motown, unde Berry Gordy făcea muzică
de culoare pentru consumatorii de astfel de muzică, nu neapărat pentru oameni
de culoare. Motown a fost sunetul tinerei Americi iar invazia britanică a adus
mari prejudicii acestei viziuni, albii afirmându-se mai repede ca negrii. Aşadar, de la înălţimea statutului său de
star din 1983, iată-l pe Michael Jackson într-o jachetă Sgt. Pepper şi pe Eddie
Van Halen interpretând solo-ul de chitară pentru piesa Beat It. Şi astfel continuă povestea muzicii de culoare: vrei negru
autentic, dar ai nevoie de iubire albă. Te-ai prins? Asta înseamnă pop!
Simt furia, căldura albă.
Când Michael a fost la New York anul trecut pentru a da startul
Fundaţiei sale Heal The World, Bill O’Reilly, de la Factorul O’Reilly, a declarat: America
a terminat-o cu tipul ăsta. Este un ciudat. Ce este atât de ciudat la un om
de culoare dornic să fie alb şi având şi pârghiile necesare pentru a face acest
lucru? Asta nu înseamnă că lui Michael îi displace să fie negru – “vitiligo” a
fost explicaţia lui lipsită de îngrijorare faţă de cele două “feţe” ale sale – ceea
ce înseamnă că este indiferent la culoarea rasei (Nu contează dacă eşti negru sau alb – Black or White). Curând
culoarea lui devine intolerabilă, patologică. Ce a scris Paul Laurence Dunbar
despre acest lucru în poemul său We Wear
The Mask (Noi purtăm masca)[1].
Următorul lucru pe care îl ştiţi, prietena mea, matura Betsy
şopteşte “S-a vopsit singur!”, de
parcă ar fi o fetiţă care deţine cine ştie ce secret. Exasperată, Imani
întreabă: “Şi ce urmează? Să-şi taie un
picior?”
Asta nu înseamnă că ele nu îl iubesc pe Michael. Înseamnă că sunt
îngrijorate. Michael şi-ar dori ca noi să rămânem orbi la metamorfozele sale;
să ne pierdem intelectul. Acţionează de parcă abia ne-am întâlnit. Confruntându-l
pe Michael Jackson înseamnă în esenţă a ne confrunta cu noi înşine. Dar cum
suntem familii de negrii şi se presupune că nu vorbim despre nebunie, ne
confruntăm ca întotdeauna cu lucruri insondabile şi teribile: ne minunăm şi
apoi râdem. Un om de culoare, starul nostru strălucitor, a devenit alb chiar
sub ochii noştri!
Va dura şi mai mult de atât să fiu luată în seamă. Pentru că ştiu
că acesta este ultimul nivel al
abilităţii de a determina oamenii să intre în transă. În cea mai mare parte
ştiu că acest lucru este despre neputinţă, (ca şi cum te-ai uita la ambele
mâini şi te simţi neputincios), chiar şi toată această dovadă – frumuseţe, ritm
şi mâna Domnului pe spatele tău. Dar neputinţa – în acest sens - este o iluzie, o posedare demonică. Iar astfel
de posedări nu sperie lucrurile sacre. Michael Jackson, cu toată povestea lui
lungă despre monştrii, n-ar putea să mă sperie vreodată; asemeni puştilor
răutăcioşi sau sufletelor rănite, tot ceea ce îşi doreşte Michael cu adevărat,
este o blândă îmbrăţişare.
[1]
Paul Laurence Dunbar (n. 27 iunie 1872 –
dec. 9 februarie 1906) poet, romancier și dramaturg afro-american. În
câteva din lucrările sale tradiţionaliste a folosit dialectul Negro, care l-a
ajutat să devină unul dintre primii scriitori afro-american acceptaţi la nivel
naţional. Poemul respectiv, “We wear the mask” subliniază nevoia oamenilor de
culoare de a purta masca minciunii şi prefăcătoriei pentru a-şi ascunde
adevăratele sentimente şi pentru a-şi atinge scopurile, într-o lume în care
plătesc din greu refuzul şi nesupunerea faţă de rasa albă pentru care ei reprezintă doar subiect de
batjocură şi umilinţă.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu