MICHAEL JACKSON STORY
A Magical Mystery Journey into
the Heart of a Superstar
autor Nelson
George
(1983)
Traducere şi adaptare în Limba Română, Mihaela A.R.
SUNETUL TINEREI AMERICI
Nu a fost doar un truc evident
care i-a determinat pe copii să sară în picioare, a fost o stare totală de mândrie,
de plutire: am venit cu toţii, cu fraţi, cu surori, şi am luat lumea cu asalt.
Simon Frith, 1975
Pereţii studioului din Los Angeles aparţinând lui Freddie Perren
erau tapetaţi cu discuri de aur şi de platină. Sus de tot pe unul dintre pereţi
se afla I Will Survive, înregistrat
de Gloria Gaynor, pentru care Perren a semnat în calitate de co-producator şi
compozitor. Câţiva metri mai încolo atârna cu mândrie Reunited al celor de la Peaches şi Herb. Aceste balade de modă
veche, produse şi co-scrise de Perren, au devenit un standard. Discuri de aur aparţinînd
a doi artişti ai mijlocului anilor ’70, Sylvers şi Tavares, de asemenea la
locuri de cinste. În ciuda succesului atins de Perren cu toţi aceşti
performeri, mai erau câteva discuri de aur care nu îi purtau numele, dar care reprezentau cele mai fine realizări
ale sale.
I Want You Back, ABC, The Love You Save şi
Sugar Daddy, primele patru single-uri
ale celor de la Jackson 5, toate numărul unu în topul pop al single-urilor din
1970 – produse ale lui Perren în calitate de compozitor şi producător. Împreună
cu partenerii săi – Deke Richards şi Fonce Mizell – şi cu ajutorul lui Berry
Gordy, Perren i-a împins pe Jackson-i spre un start artistic şi comercial răsunător
– o realizare fără precedent în isoria muzicii pop.
I Want You Back, lansat în iarna anului 1969,
este considerat de mulţi una dintre cele mai mari înregistrări realizate
vreodata; explozia şi ritmul energic împerecheate cu o melodie puternică şi
insistentă este considerată una dintre cele mai bogate performanţe ale lui
Michael. “Catalizată de performanţa extraordinară
a unui Michael de 10 ani,” scrie Rolling Stone, “înregistrarea aruncă în aer platanele cu un aranjament influenţat de
complicatul Sly alături de cel mai dur bass, tobe, pian şi chitară, auzite
vreodată pe un stil soul.”
Perren îşi aminteşte zilele tumultoase în care s-au produs aceste
– déjà - clasice hit-uri marca Jackson 5. “Înregistrările
erau făcute de o echipa numită Corporaţia.”, spune Perren. “Corporaţia însemna Deke Richards, Fonce
Mizell şi cu mine, iar Berry Gordy superviza înregistrările. Deke făcea parte
din staff-ul compozitorilor şi producătorilor de la sucursala Motown din Los
Angeles. După ce am scris câteva piese împreună, ne-a adus pe mine şi pe Fence
să ne alăturam lui, la Motown. Berry a apărut mai târziu şi după ce am scris ‘I
Want You Back’, el a fost cel care ne-a intitulat Corporaţia.”
Perren îşi aminteşte că titlul original al cântecului a fost I Want To Be Free şi că iniţial au vrut
să i-l dea lui Gladys Knight. “Dar era atât
de bun şi de puternic, încât am decis să îl dăm Dianei Ross – cel mai mare star
al companiei – pentru a-l înregistra. I l-am prezentat lui Berry. L-am cântat
iar lui i-a plăcut. Apoi a spus: ‘Am semnat cu trupa asta de copii din Gary,
Indiana, şi dacă voi îl veţi rescrie, va fi numai bun pentru ei. Să se adreseze
direct copiilor, aşa încât să se poată identifica cu el. Ceva în genul Frankie
Lymon.’ Abia atunci mi-am dat seama că era vorba despre aceeaşi trupă care ne făcuse
praf în Chicago. Aşadar cu aceşti copii în minte, am rescris versurile şi a ieşit
‘I Want You Back’. Vineri seara am început să repetăm cu trupa în apartamentul
lui Deke Richard. Au învăţat partea vocală foarte rapid şi am plecat spre
studio. Când am terminat, era grozav. Interpretarea pe care a dat-o grupul pur şi
simplu m-a deconectat şi încă mai cred că este una dintre cele mai bune
performanţe ale lui Michael. De unde eram, am plecat direct la studioul unde
lucra Berry. Inimile ne săreau la toţi din piept, pentru că ştiam că a ieşit
bine.
El a ascultat, s-a întors spre
noi şi a spus: ‘Băieţi sunteţi pe cale să scoateţi un hit.’ Şi ne-a spus ce nu
era în ordine, începând de la aranjament şi până la versuri. În noaptea aceea
am stat treji până pe la unu sau două. Michael şi Marlon adormeau într-una, atât
erau de obosiţi.”
Deşi aflat în primele sale sesiuni de înregistrări, Michael a
dezvăluit un spirit tenace şi s-a dedicat cu profesionalism. “L-am pus să interpreteze piesa şi când am
ajuns la final, suna atât de bine, îşi îmbunătăţise performanţa atât de mult,
încât l-am pus s-o ia de la capăt. Şi tot aşa. Mai întâi începutul era mai bun.
Apoi pe măsură ce se apropia de final, era şi mai bine ca la început. De
fiecare dată când o luam de la capăt, era tot mai bine.”
Când Motown şi-a dat în cele din urmă OK-ul pentru ca single-ul să
fie lansat, chiar şi ei au fost uimiţi de imediata sa acceptare de către
publicul larg. Noua decadă s-a deschis cu numărul unu - I Want You Back al celor de la Jackson 5, din care s-au vândut
peste 3 milioane de exemplare.
Noonan îşi aminteşte: “Am dat
înregistrărilor lor un imens imbold, dar nici lor nu le era greu să le lanseze.
Un imbold major de ordin promoţional din partea unei companii de înregistrări
nu înseamnă neapărat şi un succes de top. Trebuie să existe ceva în acea piesă
şi cu siguranţă a fost ceva în ‘I Want You Back‘ şi ‘ABC‘.” Cu timbrul
înalt al lui Michael în prim plan, Jackson 5 au creat un gen în muzică: aşa
numitul bubble-gum. Artiştii albi, ca
David Cassidy, Partridge Family, trupa fără chip Archies – performa pentru filmele
de desen animat – sau fraţii Osmond au urmat acest gen, treziţi de succesul
celor de la Jackson 5. Oricum, nici unul nu l-a agreat. Fraţii Osmond erau
probabil cei mai notabili succesori, cu tânărul Donny în poziţia omoloagă lui
Michael.
Vicepreşedintele Motown, Ewart Abner comenta atunci: “Imitaţia este cea mai sinceră formă de
flatare. Noi cei de la Motown nu suntem supăraţi pe nimeni. Le urăm noroc, în
timp ce noi ne vom vedea de treburile noastre în continuare, iar ei de ale lor.”
După aceste patru prime succese, Corporaţia împreună cu ceilalţi
compozitori şi producători de la Motown au menţinut trupa aproape de top-urile
pop cu alte şapte succese de Top 20 până prin 1972 – Mama‘s Pearl locul 2, Never
Can Say Goodbye locul 2, Maybe
Tomorrow locul 20, Sugar Daddy
locul 10 în 1971; Little Bitty Pretty One
locul 13, Lookin‘ Through The Windows
locul 16, Corner Of The Sky locul 18
în 1972; plus cel dintîi hit solo al lui Michael, Got To Be There locul 4 în 1971.
Perren a văzut la Michael semnele talentului de compozitor încă de
atunci. “Nu am văzut niciodată un cântec
scris de el, dar am ştiut mereu că poate s-o facă.”, spune Perren. “Ieşise un hit instrumental - ‘Love Is Blue‘
– prin 1970. A venit într-una din zile şi m-a întrebat despre o secţiune a
piesei care i s-a părut lui interesantă. Nu ştia să cânte la pian, dar era în
stare să o redea folosindu-şi un singur deget. A reuşit să înveţe acea secţiune
stând acolo şi exersând. Există evident un talent pentru a compune cântece şi
mi-am dat seama că el îl are. Motown însă nu îşi încuraja artiştii în această
direcţie.”
Impactul celor de la Jackson 5 a fost atât de profund, încât
atunci când trupa s-a răcit un pic, Fredie Perren îşi aminteşte: “Am avut atâta succes când am început, încât faptul
ca doar câteva dintre celelalte înregistrări, ca ‘Mama‘s Pearl‘ sau ‘Sugar
Daddy‘ au devenit discuri de aur, ne-a dat senzaţia că ne pierdem echilibrul.”
În conjuncţie cu toată această muzică bună, Motown s-a preocupat
ca Michael, Tito, Jackie, Jermaine şi Marlon să devină cei mai populari tineri
din America. Venind din anii ’60, politicile de confruntare cu Jackson 5
aduceau o boare de aer proaspăt. Erau drăguţi. Proveneau dintr-o familie cu
principii sănătoase, în care ambii părinţi erau activi în cultivarea valorilor
propriilor copii.
Datorită imaginii lor curat definite şi a vitalităţii debordante,
Jackson 5 au devenit şi cei mai populari artişti de televiziune. Prima apariţie
televizată a băieţilor a avut loc în anul 1969 la emisiunea intitulată “Miss
Black America Beauty Pageant” (Concursul de Frumuseţe Miss America de Culoare),
chiar înainte ca hit-urile lor să dicteze în topuri. Apoi au apărut în
legendarul program de duminică seara al lui Ed Sullivan de la CBS. Acest
spectacol de varietăţi i-a aşezat pe Jackson-i în categoria celor privilegiaţi.
În fiecare săptămână era difuzată cea mai populară serie de divertisment
naţională, aducând pe micile ecrane o remarcabilă selecţie de talente şi
celebrităţi: dansatori, staruri pop, comedianţi din Las Vegas, astronauţi şi
acrobaţi. Ed Sullivan a adus America în casele americanilor.
Aşadar, invitaţia de a performa în acest spectacol reprezenta
deopotrivă certificatul spre succes şi ocazia de a fi văzuţi de toată ţara, de
la nord la sud şi de la est la vest. Elvis a făcut-o în anii ’50, Beatles-ii au
făcut-o în anii ’60, Jackson 5 s-au alăturat elitei starurilor pop în anul
1970. “Din Gary, Indiana!... Iată-i pe
tinerii de la Jackson 5,” a anunţat Sullivan, “care vin cu un potpuriu al hit-urilor lor vândute în peste un milion…
sau, fiecare piesă …. Succes!” Poate că Sullivan a dat greş cu introducerea
lui, însă baieţii nu s-au arătat dezamăgiţi. Camera s-a mutat pe ei, iar
publicul a început să ţipe sălbatic. Paşind în ritmul trepidant al sălii, Tito,
Jermaine, Marlon şi Jackie au alcătuit o linie frenetică în timp ce în scenă
intra Michael, la cei 12 ani ai săi, purtând o vestă care-ţi lua ochii şi
pantaloni evazaţi, cu microfonul în mână şi oferind un segment din I Want You Back apoi atacând ABC. A devastat audienţa cu paşii lui de
dans şi a cucerit fiecare inimă cu pasajele sale în falsetto.
Această performanţă i-a transformat cu siguranţă în material de
televiziune, aşa că au devenit favoriţii “invitaţi speciali” ai programelor lui
Johnny Carson – Tonight Show, Dick
Clark - American Bandstand, Soul Train
(versiunea “de culoare” a American Bandstand) şi ai postului de televiziune ABC
în programul Hollywood Palace, în
care apăreau alături de Diana Ross şi Supremes.
Media scrisă îi iubea şi ea pe Jackson 5. Toate publicaţiile
naţionale majore – Look, Life, Time,
Newsweek, The Saturday Evening Post, The New York Times Magazine şi desigur
Rolling Stone – au dedicat articole
consistente uimitoarei treceri de la sărăcie la bogăţie a familiei Jackson.
Două noi reviste dedicate fanilor de culoare - Right On! şi Soul – au
profitat de pe urma lor, ca simboluri a ceea ce pot realiza tinerii de culoare
prin muncă asiduă. Nu ieşea de sub tipar nici un număr din Right On!, fără câteva imagini color ale băieţilor, în timp ce Soul venea din urmă, dedicând întregul
număr fiecărui membru al trupei.
Graţie apariţiilor în presă, fotografii de la Motown au devenit şi
ei interesaţi de băieţi şi le-au conturat cu uşurinţă “personalităţi”
identificabile, ale căror caracteristici au fost toate diseminate pe coperţile
mediei scrise. Jackie era înzestrat cu o alură atletică care îl ajuta să joace
baschet sau baseball profesionist. Tito era maimuţica grăsuţă care iubea
maşinile şi care îşi dedica timpul sieşi. Marlon era dansatorul care îşi
petrecea mare parte din timpul liber creînd paşi de dans pentru fraţii săi.
Jermaine era “băiatul drăguţ”, zdrobitorul de inimi care încerca să găsească
“fata potrivită”. Michael era frăţiorul drăgălaş căruia îi plăcea să deseneze
şi care se bucura că face parte din trupă, alături de fraţii săi.
Dar în ciuda eforturilor lor, de a fabrica alţi fraţi şi de a-l
face pe Michael doar o parte a trupei, era cât se poate de evident că el era punctul
de atracţie în Jackson 5. Vocea sa dulce de copil şi dansul - acel amestec de
James Brown şi Jackie Wilson cu propriile sale mişcări – asta era ceea ce punea
mulţimile în mişcare.
Carisma lui Michael a fost evidentă pentru toţi aceia care au fost
martori ai turneului lor naţional din anul 1971. Au arătat atunci că turul a reprezentat
mai mult decât nişte concerte, deşi “evenimentele” au creat aşa o frenezie, cum
nu s-a mai văzut de la Beatles-i încoace. În Milwaukee, Jackson 5 au înnebunit
un public de 115.000 de oameni – cel mai mare număr de participanţi din istoria
concertelor susţinute în acest oraş. Ca să scape de mulţime, băieţii au avut
nevoie de pază puternică din partea poliţiei pentru a părăsi arena. La Madison
Square Garden din New York, biletele la concert au fost vândute cu două
saptămâni în avans, ceea ce a alertat forţele de securitate în privinţa
publicului. Zece minute din spectacol, conform declaraţiei unui ziar, “bariera a fost distrusă precum nişte surcele
de lemn, de mulţimea nebună de fete adolescente şi pre-adolescente.” După
ce ordinea a fost restabilită, Jackson 5 au revenit pe scenă pentru a încheia
spectacolul. Mai târziu, unul dintre oficialii arenei a fost citat spunând că
Jackson 5 nu ar mai fi vrut să revină pe scenă, “până ce guvernatorul nu le-a promis că aduce Garda Naţională.”
Odată cu succesul au venit şi premiile, iar Jackson 5 au câştigat
destule - din partea industriei producătoare, din partea Billboard şi din partea Academiei
Naţionale de Arte şi Ştiinţe Înregistrate (premiile Grammy). Organizaţiile de
culoare cum ar fi National Urban League şi Asociaţia Naţională pentru Avansarea
Oamenilor de Culoare i-a premiat pentru muzica lor şi pentru exemplul unei
familii puternice. Editorii revistei pentru adolescenţi Sixteen le-a oferit un număr considerabil de premii.
Dar pentru Jackson-i, cel mai important premiu a venit pe 31
ianuarie 1971, când pentru prima dată de când au semnat cu Motown, s-au întors
în Gary. În ciuda furtunii de zăpadă şi a vântului cumplit, ce sufla cu 40
mile/oră, elicopterul i-a adus pe terenul liceului din zona vestică unde erau
aşteptaţi de aproape 1000 de admiratori. La primăria din Gary, primarul Richard
Hatcher, le-a oferit cheia oraşului ca premiu, care ocupă un loc de seamă în
casa Jackson-ilor. Înconjuraţi de poliţie şi de oficialii oraşului, ei s-au
reîntors pe Strada Jackson la numărul 825, unde îi aştepta un banner uriaş pe
care scria BINE AŢI VENIT ACASĂ JACKSON 5, agăţat de acoperiş. Casa era
blocată de atâta lume, încât n-au putut intra decât câţiva vecini. Cei care nu
i-au văzut niciodată priveau prin geamuri. Vecina lor, doamna Walter Thompson spunea:
„Toţi cei de aici sunt bucuroşi să-i
revadă şi să se bucure de progresul lor.”
Spectacolul din acea
seară pe care l-au văzut locuitorii din Gary, a fost de departe diferit faţă de
ceea ce îşi aminteau ei despre Jackson 5. Trupa avea acum propriile ei piese de
succes, o scenă uriaşă care susţinea o tonă de echipament şi o echipă de suport
de 25 de oameni. 60.000 de locuitori din Gary au venit să-şi susţină „fiii”
favoriţi, la două spectacole supra-capacitate.
Jackson-mania a luat
amploare. Într-una din nopţi, acasă fiind, unul dintre băieţi s-a trezit şi a
văzut o fată stând pe patul său. O altă admiratoare care pretindea că Isus a
trimis-o, s-a furişat în casă căutându-l pe Michael. „Ne aflam în sala de curs când un grup de fan-i au năvălit în clasă,”
îşi aminteşte Michael de timpul petrecut în Los Angeles, „sau când ieşeam din şcoală tot timpul era câte un grup de copii
aşteptându-ne cu poze sau alte chestii de genul acesta. Am stat în acea
şcoală o săptămână. O singură săptămână!
Atât am rezistat. Apoi, am urmat o şcoală privată alături de alţi copii de
celebrităţi, unde nu erai deranjat de nimeni.”
La acea vreme,
Jackson-ii locuiau în Hollywood Hills, aproape de Los Angeles unde îşi aveau
domiciliul foarte multe celebrităţi. ”Oricine
ştia unde locuim pentru că ne aflam pe Harta Celebrităţilor si mereu apăreau
tipi care se învărteau prin preajmă cu camere de fotografiat şi cu saci de
dormit. Săreau gardul, dormeau în curte sau încercau să intre în casă. Era de-a
dreptul nebunesc.”
Dacă exista vreun
resentiment printre fraţi faţă de faptul că Michael devenise centrul atenţiei,
el spune că nu a simţit niciodată acest lucru. „Fiecare membru al trupei are o treabă de făcut.”, spunea Michael. „Eu cânt şi dansez, ceilalţi cântă şi dansează
şi ei, doar că eu sunt leader-ul vocal.” Mulţi intervievatori şi fan-i îi
întreabă pe fraţii lui, dacă sunt vreodată geloşi pentru faptul că Michael face
acest lucru sau pentru că este în faţa lor de fiecare dată şi primeşte mai
multe ovaţii ca ei. Este o întrebare prostească, dar interesantă. „Când mă întreabă pe mine, le răspund pur şi
simplu că ei ştiu ce am eu de făcut. Am făcut asta pe scenă de când aveam 5 ani
şi am simţit că era un lucru pe care Dumnezeu mi l-a dat să-l fac. Sunt cel
care suţine linia vocală principală. Şi ei pot face asta, însă eu am fost ales
pentru acest lucru şi sunt foarte recunoscător pentru asta. Înţeleg şi ei acest
lucru şi îl acceptă pentru că asta este ceea ce fac eu.”
Primind statutul de
performer atât de devreme, ne întrebăm cum de nu a devenit Michael un copil
răsfăţat al show-biz-ului. Familia nu ar fi permis niciodată aşa ceva. Ceilalţi
l-au tratat mereu ca pe „frăţiorul mai mic”, ajutându-l astfel să-şi menţină
perspectiva şi să-şi cunoască locul. Mai mult de atât, Joe era tot timpul acolo
pentru a înfrâna orice explozie de personalitate cu vorbe severe şi pentru a da
alarma dacă ar fi fost necesar. Chiar şi Jackson 5 trebuia să trăiască după
regulile familiei. Dacă nu reuşeau să-şi facă treburile atribuite în gospodăria
casei sau erau ocupaţi cu repetiţiile, alocaţia pe acea săptămână le era
reţinută. Toţi membrii familiei, aveau o limită de cinci minute de a vorbi la
telefon. „Dacă în acest timp nu eşti în
stare să spui ceea ce ai de spus”, argumentează Joe „atunci, înainte să foloseşti telefonul, să te gândeşti mai bine pentru
ce motiv doreşti să suni.” Michael, ca punct central al trupei şi cel mai
răutăcios membru, primea adesea admonestări severe din partea tatălui său. Ca
orice părinte, Joe era îngrijorat de felul cum i-ar putea afecta fiul, toată
această atenţie exagerată... deoarece, copilăria de star este renumită în
modelarea viitoarei personalităţi a adultului.
Una dintre cele mai vii
amintiri ale lui Michael din acea perioadă, rămâne momentul când Ed Sullivan
l-a oprit în spatele scenei, atunci când au apărut în spectacolul lui.
Legendara gazdă i-a spus: „Niciodată să
nu uiţi că Dumnezeu este cel care ţi-a dat acest talent.” A fost deopotrivă
un compliment dar şi o avertizare. Chiar şi astăzi, Michael menţionează aceste
cuvinte în interviurile sale.
În efortul de a scăpa de
atenţia din Los Angeles, Jackson-ii s-au mutat în San Fernando Valley, în
comunitatea suburbană din Encino. În anii ’70, Encino avea reputaţia unui loc
confortabil, numai bun pentru viaţa celebrităţilor. Printre locuitorii săi se
numărau staruri de televiziune ca Dennis Weaver, Mike Connors, Dick Van Dyke şi
cântăreaţa Aretha Franklin. Jackson-ii au achiziţionat o proprietate de 250.000$, plină de
portocali şi înconjurată de ziduri înalte. Avea în dotare un sistem de
supraveghere video cu circuit închis, ale cărui camere erau montate la 4,5 m în
faţa porţilor şi cu ecrane de monitorizare montate în câteva părţi ale casei,
inclusiv în bucătărie. Casa se situa pe partea stângă a drumului de acces.
Vis-a-vis de ea, era curtea unui imens teren de baschet – scena a numeroase
jocuri de baschet bine organizate – şi a unei piscine. Pentru Michael şi
Marlon, graţie interesului lor în arta fotografică, a fost creată o cameră
obscură de 25.000$. În
spatele casei se afla un studio de înregistrări de 100.000$, locul în care
băieţii compuneau şi înregistrau muzică, cu speranţa că într-o zi piesele lor vor
fi incluse pe propiile albume.
Ed Eckstine, vicepreşedinte la Qwest Records – casa de producţie a
lui Quincy Jones – şi fiul cântăreţului de jazz Billy Eckstine, a crescut în
Encino şi a devenit un prieten apropiat al Jackson-ilor. “Câţiva dintre ei au venit la şcoala Walton, o instituţie de educaţie alternativă
cu doar cinci săli de clasă şi cu locuri limitate păstrate special pentru
copiii bogaţi, pentru copiii din show-biz …. Copiii de culoare erau ca bombele
cu hidrogen în acea vreme iar colegii obişnuiau să se ia de părul meu
cârlionţat.”, îşi aminteşte Eckstine. Uneori în calitate de interpret la
chitară bass, Eckstine stătea de vorbă cu Jermaine despre instrumentul pe care
îl abordaseră amândoi sau despre problemele vieţii în luminile rampei. Având
experienţa maturizării lângă faimosul său tată, Eckstine a înţeles ce înseamnă
presiunea exercitată de statutul de a fi mereu în atenţia publicului. Cu toate
acestea, a fost şocat de măsurile pe care şi le-au luat Jackson-ii pentru a se
proteja de fan-ii care îi adorau. Eckstine spune: “A fost pentru prima dată când am auzit de folosirea unor limuzine capcană
şi de dubluri pentru a putea ieşi din sălile de spectacol.”
În ciuda atenţiei pe care o primea Michael, Eckstine spune că era
doar un simplu copil în afara scenei. “Alerga
peste tot, se juca cu animalele şi îi plăcea la nebunie să picteze. Însă atunci
când urca pe scenă, se transforma din acel copil în adult – pur şi simplu. Era
o transformare extraordinară. Dar ca să-ţi demonstrez cât de copil era, atunci
când în discuţii venea vorba despre Mafia, el spunea: ‘Dacă vor veni după mine,
mă voi ascunde sub pat iar ei nu mă vor găsi niciodată.‘”
O dată, Jackie, Tito şi Jermaine şi-au luat maşinile şi au plecat
prin Los Angeles împreună cu copiii artiştilor şi executivilor de la Motown.
Mulţi dintre aceşti copii-staruri urmau cursurile liceului din Beverly Hills.
Aşadar nu era ceva neobişnuit să-i vezi pe băieţii Jackson stând în maşini în
faţa şcolii şi aşteptând în fiecare după-amiază, conform celor declarate de
Frank Brown, acum jurnalist şi care la acea vreme urma cursurile acelei şcoli.
Brown îşi aminteşte că Jackie şi-a cunoscut acolo viitoarea soţie, pe Enid, iar
Jermaine o aştepta pe fiica lui Berry Gordy, pe Hazel, să iasă de la şcoală. “Nici Jackie şi nici Jermaine nu erau
respingători aşa cum te-ai fi aşteptat din partea unor staruri tinere. Tito era
mai mult extravagant. Întotdeauna apărea cu pălării mari şi cu haine în stilul
gangster. Ieşeau mereu cu toţii, împreună cu Berry Gordy III şi cu fratele
Dianei Ross – Chico Ross. Berry III făcea parte din echipa de fotbal împreună
cu mine. Când jucam, toată familia Motown venea la meci; Jackson-ii, Marvin
Gaye, Diana Ross şi Berry în persoană, uneori cu câte o echipă de filmare să
înregistreze meciul. Erau aproape 30 de persoane în tribună, iar jumătate erau
de la Motown… Erau un grup unit. Petrecerile le făceau împreună – băieţii
probabil că mai şi cântau uneori ceva din repertoriul Jackson 5 – şi se jucau
împreună.”
Unul dintre cei câţiva outsider-i care a reuşit să intre în lumea
“strâmtă” a Jackson-ilor a fost Steve Manning, un student din Harlem. El a
auzit de apariţiile trupei la Apollo Theatre şi a fost impresionat de
entuziasmul celor care i-au văzut. Când a aflat despre primele lor piese de
succes editate sub Motown – I Want You
Back şi ABC – Manning a fost
prins de curent. Prin intermediul unui prieten comun, a întâlnit-o pe Suzanne
DePasse, managerul trupei Jackson 5. DePasse s-a împrietenit cu Manning în anul
1970 şi i-a oferit o slujbă cam neobişnuită, aceea de a răspunde la scrisorile
fanilor Jackson 5. “Camera mea era
umplută cu saci plini de scrisori.”, îşi aminteşte Manning, acum un
publicist profesionist. “Pe lângă
scrisori, fanii le trimiteau jucării, inele, bomboane, tot felul de alte
lucruri. Mare parte din ele le trimiteam la spitalele de copii în numele
trupei. Altele au fost date aiurea.
La vremea aceea Jackson 5 erau o
trupă foarte în trend pentru americanii de culoare. Era timpul generaţiei de
culoare. Nicioadată până atunci adolescenţii de culoare nu fuseseră
idolatrizaţi de cineva, aşa cum erau ei. Fireşte că fetele le scriau că îşi doreau
să se căsătorească cu ei. Băieţii le scriau: ‘Îmi place Afro-ul tău (referindu-se la
podoaba capilară). Cum reuşeşti să-l ţii ridicat?‘ Copiii se identificau cu ei nu ca staruri, ci ca acei contemporani
care le duc la îndeplinire visul de a deveni un star.”
Chiar dacă Manning se ocupa de corespondenţa băieţilor, accesul la
ei era încă un lucru dificil. “Îmi
amintesc de prima dată când au venit la New York să susţină concertul de la
Madison Square Garden – nu am reuşit să-i întâlnesc. Dar pentru că mă ocupam de
corespondenţa lor, Motown mi-a trimis un certificat prin care mă numeau
preşedinte al fan clubului lor.” Îm cele din urmă, în 1971, când trupa a
susţinut concertul de la Philadelphia Spectrum, Joe i-a cerut lui Manning să
vină. “Comunicam, dar nu ne văzusem niciodată
faţă în faţă.”, spune Manning. “Aşteptam
în lobby-ul hotelului să fiu dus sus la ei. Erau sute de oameni acolo, sute de
fete, întinzându-şi gâturile şi căutând un mod de a ajunge în camera lor. Eram
nervos, aşteptând şi gândindu-mă că poate nu va veni nimeni să mă ia. Până la
urmă, unul dintre managerii de drum, Tony Jones, a coborât scările. Când am
ajuns acolo, prima mea reacţie a fost ‘Wow, Michael este un băiat atât de mic!‘
Părea atât de mic. Trupa auzise de mine şi au devenit cu toţii foarte
prietenoşi. Am devenit foarte apropiat de ei, iar celor de la Motown nu le-a
plăcut asta. Mai ales de când, prin Suzanne şi Joe am rupt cercul interior şi
eram în directă comunicare cu ei… acesta era felul în care Motown îşi păzea şi
îşi proteja artiştii până la extrem.”
La absolvirea sa, familia lui Manning l-a trimis în California,
unde a locuit în casa de oaspeţi a Jackson-ilor. “Randy era foarte mic pe atunci, iar Janet avea abia 4 ani. Am ieşit
împreună cu ei în Disneyland, am luat cina cu ei. Nici măcar nu mi-am dat seama
cât de mari erau şi ce poziţie invidiată aveam eu pentru faptul că eram atât de
aproape de ei. Să plec din Harlem în California, unde ei aveau o piscină şi o
casă uriaşă, a fost ceva cu totul diferit pentru stilul meu de viaţă. Cam
acelaşi lucru care a fost şi pentru ei probabil, cînd s-au mutat din Gary,
încercând să se adapteze unei noi lumi şi unui nou stil de viaţă.”
Băieţii l-au asaltat cu întrebări despre “viaţa de zi cu zi”. “Michael şi ceilalţi manifestau o mare
curiozitate faţă de Harlem. Mereu voiau să ştie despre oamenii de culoare de
acolo şi cum era viaţa acolo. Deşi Gary era un oraş dur, pentru ei nimic nu se
compara cu Harlem. Le plăcea să audă poveştile despre violenţa şi toate
lucrurile nebuneşti care se întâmplau acolo. Ascultau şi spuneau ‘Wow!‘”
Dacă băieţii Jackson erau extaziaţi de poveştile însângerate ale
lui Manning, în lumea exterioară erau întruchiparea dulcegăriei şi frumuseţii.
Albumul de Crăciun – Christmas Album
- al trupei a oferit noi sensuri “inimilor încălzite”. Un Michael însufleţit ne
spune I Saw Mommy Kissing Santa Claus
(I did, I did…. I did see Mommy kissing
Santa Claus)[1] şi
face o expunere sensibilă cu Christmas
Won‘t Be The Same Again[2].
În timpul verii din 1971, Jackson-ii erau puternic comercializaţi.
Primiseră prima lor reţea specială de televiziune, Goin’ Back to Indiana, care concura cu lansarea single-ului cu
acelaşi nume. Spectacolul de comedie şi varietăţi, îi includea pe Bill Cosby,
Diana Ross (însărcinată fiind), Tommy
Smothers, Bobby Darin şi conţinea filmări de la concertul vibrant susţinut de
Jackson 5 la întoarcerea acasă, în Gary. În acelaşi timp, în fiecare dimineaţă
de sâmbătă se difuza seria de desen animat Jackson
5, cu personaje care îi întruchipau pe băieţi, dar care nu folosea vocile
lor reale.
În 1972, Motown a lansat o înregistrare care a realizat mai mult
decât orice televiziune specială sau desen animat. A fost creată marca
înregistrată Michael Jackson. Ben era
titlul piesei pentru filmul de groază cu acelaşi nume. Actorul Lee Harcourt
Montgomery, întruchipa un bărbat tânăr care creştea şobolani cu intenţia de a
se răzbuna. În esenţă, Ben (cântecul)
celebrează prietenia dintre tânărul în cauză şi un şobolan deosebit de
inteligent. În ciuda calităţilor sale muzicale, rămâne un cântec dificil, care
nu trezeşte nici o emoţie.
Cu toate acestea fără nici cea mai mică umbră de cinism, Michael
îl interpretează cu convingerea şi subtilitatea pe care le-a demonstrat de
atâtea ori în albumele ulterioare. Nostalgia, chiar estomparea calităţii sunetului
atunci când intonează versuri ca “never
be alone (nu vei fi niciodată singur)”, pot fi ecourile viitoarelor sale
performanţe romantice – un exemplu ar putea fi piesa She’s Out Of My Life. De observat că de la un moment dat, în Ben, Michael sună aidoma artistei sale
preferate, Diana Ross, în timp ce sentimentul său pentru drama exprimată în
versuri, ne aminteşte de o altă artistă preferată, Barbra Streissand. Toate
aceste elemente la care se adaugă frecvenţa timbrului copilăresc, reflectă o
performanţă uimitoare. Calitatea vocală a lui Michael, a fost transformată de
către Corporaţie în cea mai pretenţioasă producţie, în sensul că s-a folosit
setul de tobe, aranjamentul subliminal a fost susţinut de instrumente cu corzi
din fibră şi chitara acustică, aşa încât totul să fie perfect. Înregistrarea a
surprins inocenţa melancolică a lui Michael, iar astăzi a devenit un moment
memorabil în orice concert susţinut de Jackson-i.
Afecţiunea lui Michael pentru şobolani nu s-a terminat în studioul
de înregistrări. În 1977, Michael a declarat pentru revista Crawdaddy: “Iubesc şobolanii, ştii, aşa ca în Ben. Chiar simt că parcă aş vorbi
unui prieten atunci cînd mă joc cu ei. Obişnuiam să-i cresc acasă. Însă acum,
am renunţat. Pentru că şobolanii se manifestă ciudat între ei. Când locuiam sus
în Beverly Hills, unde sunt o mulţime de şerpi, aceştia veneau să-i caute.
Aveam vreo 30 şi îi ţineam într-o cuşcă, afară. Într-o zi aproape că era să fiu
muşcat de un şarpe veninos. Plutea o ceaţă ciudată în jur, era rece şi umed,
iar şerpii au început să iasă din pământ să prindă şobolanii. Cred că am fost surprins
în mijlocul acestei nebunii.
Altă dată, am venit acasă
noaptea, m-am uitat în cuşcă şi am constatat că şobolanii au început să se
mănânce între ei. Tatăl îşi mânca puii. Mi-a venit rău când am văzut aşa ceva.
Am lăsat cuşca afară. Nici nu mi-am dat seama cât de frig era, iar şobolanii
rămaşi în viaţă au murit de frig.” Michael râde după această istorisire.
În 1972 Michael a fost “implicat” în alt film. De cîte ori îi
permitea programul, el vizita platoul de filmare unde se turna Lady Sings the Blues, un film biografic
dedicat cântăreţului de jazz Billie Holiday, în care juca Diana Ross şi care
era finanţat de Berry Gordy. “În
televiziune nu am avut niciodată timp să studiez ceva: trebuia doar să facem ce
ni se spunea. Şi repede.”, spune Michael. Pe când “în film, repeţi scenele mereu şi mereu. De aceea le ia atât de mult să
facă un film. Trebuie să iasa totul bine.” Pe platou, punea mereu întrebări
şi urmărea cu ochii mari de surpriză orice detaliu de producţie. Asemeni lui
Gordy şi Ross, a observat că filmul este o extensie logică a performanţelor
live. Televiziunea era una, însă filmul era cel care îl făcea să simtă că aici,
pe acest teren, putea să realizeze ceva grandios, că numai statutul de artist durabil
putea să-l ajute să-şi defineasca din ce în ce mai bine aspiraţiile sale. Acest
lucru însă, urma să vina mai târziu.
Din 1972, popularitatea trupei Jackson 5 s-a extins în toată lumea
iar ei s-au îmbarcat într-un turneu internaţional pentru a întâlni milioane de
noi fani. În Marea Britanie au apărut la Jubileul de Argint, oferindu-i reginei
Elisabeta o prestaţie pe comandă la King’s Hall din Glasgow, Scoţia. Acest
moment a fost considerat un eveniment istoric – Jackson 5 a fost una dintre
cele mai tinere trupe pop care a performat vreodată pentru regalitatea
britanică. În Liverpool, oraşul natal al Beatles-ilor, au zdrobit până şi recordul
de audienţă al celor “Patru Fabuloşi[3]”.
La London Palladium, concertul s-a ţinut cu casele închise, iar în deschidere a
cântat Elton John.
În principalele ţări europene, Germania, Franţa şi Italia,
concertele s-au desfăşurat cu casele închise. Pentru Michael, acesta şi
următoarele turnee i-au dat pentru prima dată ocazia de a vizita galeriile de
artă şi muzeele bătrânei Europe, lucru care i-a ascuţit interesul manifestat
pentru artă. Astăzi, el comentează: “Ori
de câte ori ajung la Paris, alerg la Louvre. Nu mă satur niciodată! Merg la
toate muzeele din lume. Iubesc arta!”
În Asia, mulţimile de oameni, i-au aplaudat în fiecare ţară. În
Japonia au concertat la festivalul anual de muzică din Tokyo, la Palatul
Imperial. Tot în Japonia au concertat în oraşele Osaka şi Hiroshima. Într-un
moment de relaxare din turneul lor frenetic, familia Jackson a mers să vadă
filmul lui Sidney Poitier – To Sir with
Love – dublat în japoneză. În Australia reprezentanţii aborigenilor au fost
gazdele unei mese gătite şi servite în aer liber pentru Jackson 5, văzând în ei
“fraţii de peste ocean”. Michael a descoperit un interes special pentru India,
graţie sentimentului profund religios al locuitorilor săi. A fost fascinat de
faptul ca hinduşii “tratează vaca precum
un animal sacru. Asemeni unui zeu.”
Dar cea mai memorabilă excursie din acea perioadă a celor de la
Jackson 5 a fost o călătorie de zece zile, în iarna anului 1973 în Senegal,
vestul Africii, la porunca promoter-ului african Mamadu Johnny Seeka. Seeka
credea că dacă îi prezintă Africii pe artiştii ameriacani de culoare, ar putea
trezi interesul americanilor (de culoare) faţă de leagănul lor natal. Trupa a
fost de acord să susţină trei spectacole în capitală, la Dakar, nu pentru bani
– de fapt, Jackson-ii au fost cei care au plătit 15.000$ pentru a le
fi expediat echipamentul necesar pentru o bună iluminare – ci pentru
experienţă.
Băieţii au fost foarte
impresionaţi de prima lor călătorie în Africa. Kwaine Braithwaite, care a însoţit
turneul în calitate de coordonator de presă şi fotograf a observat că „sărăcia pe care au văzut-o acolo, părea
într-adevăr că îi supăra. Gary, Indiana, nu este un oraş bogat, dar ei nu au
văzut niciodată oameni trăind aşa cum erau forţaţi să trăiască cei din Africa.”
Pe insula Gore unde
comercianţii de sclavi europeni şi americani îi îmbarcau pe negrii spre statul
american, au văzut condiţiile crude şi înghesuiala din celulele în care erau
ţinuţi până la îmbarcare – şi asta chiar la locul de origine. „Am învăţat despre insula Gore în liceu şi la
colegiu,”, spune Jackie, „dar
niciodată nu am ştiut cu adevărat cum a fost, până nu am venit aici şi am
văzut. Nu am ştiut niciodată că locurile erau atât de strâmte sau cum îi
prindeau şi îi legau în lanţuri, în aşa hal.”
Pentru prima dată, au
putut să se plimbe pe o stradă aglomerată şi să nu fie întâmpinaţi de frenezia
isterică a fanilor americani. Erau liberi să observe cultura unei naţii care
avea un impact direct în muzica lor. Michael comenta: „Întotdeauna am fost de părere că rasa neagră, care are de departe
abilităţi artistice, este cea mai talentată rasă de pe pământ. Însă când am
ajuns în Africa, am fost convins de acest lucru. Fac nişte lucruri incredibile
acolo. Au ritmul în sânge. În fine, am văzut şi eu care este originea
tobelor... N-aş vrea ca negrii să uite vreodată că acesta este locul de unde
venim şi de unde vine muzica noastră. Vreau să ne aducem mereu aminte.”
Cinci ani mai târziu, în
1979, Jackson-ii s-ar fi intersectat din nou cu Africa. Trupa a fost angajată
pentru a concerta în Africa de Sud. La acea vreme, Mamadu Seeka era tratat de
cancer în fază terminală, la New York. Cu toate acestea, el i-a cerut lui Joe să
explice necesitatea unui boicot în Africa de Sud, din pricina apartheid-ului
instaurat acolo. Deşi contractele au fost semnate într-un mod dur, Joe a fost
convins să anuleze întâlnirea. A fost un eveniment care a generat un imens
respect internaţional pentru Jackson-i.
Tot mai multe întrebări în
privinţa expresiei artistice, au devenit o problemă pentru Michael şi fraţii
săi. Zilele magice pline de spontaneitatea pieselor de succes trecuseră pentru
trupa Jackson 5. Deoarece Gordy era mult prea implicat în producţia şi
comercializarea filmului Lady Sings the
Blues, Corporaţia – cel puţin parţial – nu se mai ocupa să le furnizeze
material nou şi de calitate, aşa cum făcuse cândva. Mai mult, prin primăvara
lui 1973, formula ce reprezenta coloana vertebrală a succeselor muzicale marca
Motown, s-a învechit cu rapiditate.
Muzica neagră a început
să deschidă calea către o fuziune înfloritoare între rhythm and blues şi
rock-ul alb. A început cu albumul Stand!,
acum clasic, al lui Sly Stone, primul album vândut, de genul pop de culoare.
Succesul Motown a fost construit pe single-uri; albumele lor conţineau piesele
de succes pe lângă care se adăuga multă umplutură. Jimi Hendrix a revitalizat
chitara ca intrument de bază al muzicienilor de culoare, pe Band of Gypsies; piesele seducătoare de
pe albumul de lungă durată al lui Isaac Hayes erau difuzate de staţiile radio
FM orientate spre oamenii de culoare şi care deveneau tot mai numeroase,
anunţând finalul restricţiei de trei minute pe single-urile de succes.
(Varianta short/scurt single era marcă înregistrată Motown).
În Philadelphia, producătorii
şi compozitorii Kenny Gamble şi Leon Huff au încrucişat cultivându-le, toate
aceste elemente noi la care au adăugat un rafinament scalat pentru a defini un
nou gen muzical şi pentru a crea un nou imperiu bazat pe conceptul Motown cu
succese ca ale lui O’Jays, Harold Melvin şi Bluenotes. Chiar şi producătorul
Norman Whitfield de la Motown a luat la cunoştinţă de schimbarea atmosferică;
el fiind răspunzător de piese ca Papa Was
A Rolling Stone şi Cloud 9 ale
celor de la Temptations. Înregistrări istorice ca ale lui Marvin Gaye – What’s Going On – sau Stevie Wonder – Inner-visions – deşi lansate sub logo-ul
Motown, au spart formula Motown cu declaraţiile radicale şi de ordin personal
ale artiştilor respectivi.
Jackson-ii nu puteau
ignora această perioadă inovatoare în muzica neagră. Succesele lor de genul
bubble-gum, toate vânzările mamut de doar câţiva ani în urmă, păreau acum de
modă veche. Jackson 5 avea nevoie de un nou sound. Pe Coasta de Est apăruse
deja şi se difuza genul numit „disco”. Băieţii au compus câteva piese care îi
rupea de stilul pe care se clădise reputaţia lor. Mişcarea celor de la Jackson
5 către acest nou stil dansant, a constat în a fi „coregrafiaţi”, ca
întotdeauna, de staf-ul de la Motown.
Rezultatul a ieşit în
1974 cu single-ul de succes Dancing
Machine, cel mai mare efort al trupei din acea perioadă. Supervizată de un
producător veteran – Hal Davis – şi co-aranjată de James Carmichael,
producătorul celor de la Commodores, piesa mixează pista compusă din jetul
propulsat al bass-ului şi al tobelor cu ansamblul vocal al Jackson-ilor şi
octava înaltă a lui Michael („watch her
get down, watch her get down”), ceea ce îl recomandă pentru un dans vesel. Din
păcate pe celelalte piese ale albumului cum ar fi Get It Together şi Forever
Come Today nu mai regăsim acelaşi entuziasm. I Am Love, practic este o piesa instrumentală de lungă durată în
care Jermaine şi Michael apar trecător. Astăzi îl percepem ca pe un nefericit
vestitor al înaltei tehnologii, o muzică lipsită de personalitate, care umplea
discotecile şi undele radio pe la mijlocul anilor ’70.
În vara anului 1974,
Jackson 5 aveau rezervări la cel mai nou şi mai mare hotel din Las Vegas – MGM
Grand – ca simbol al ascensiunii lor în ierarhia show-biz-ului. Acolo, şi-au
susţinut importantul angajament fără sprijinul deplin al maşinăriei Motown. Pentru
prima dată de când trupa a semnat cu Motown, Joe a manageriat-o în totalitate.
Motown se afla într-o perioadă de relaxare a restricţiilor impuse artiştilor
săi, atâta vreme cât interesul de afaceri al lui Berry Gordy se mutase dincolo
de divizia de înregistrări a companiei.
Pentru Joe, aşa şi
trebuia să fie. Câţiva ani mai târziu el ar fi spus: „Eu şi soţia mea am fost cei care i-au cultivat pe băieţi şi le-au
rafinat talentul. Motown doar a cizelat expresia exterioară şi a luat mare parte din credit, dar totul a
început din familie.” Dar pariul cu aceşti copii ai genului bubble-gum nu
ar fi fost câştigat fără orientarea oferită de Motown. Steve Manning comenta: „Anumite persoane, animite părţi erau
interesate ca Jackson 5 să fie o mare bombă la MGM Grand Hotel. Au fost trimişi
acolo, pentru a se năpusti asupra lor, literalmente.”
La finalul
angajamentului, Jackson 5 au avut o audienţă record şi au primit critici
favorabile. Familia s-a adunat împreună. În loc
să apară doar băieţii, întregul clan – surorile Maureen şi LaToya, copiii cei
mici, Randy şi Janet – a fost incorporat în act, pentru a sublinia uriaşul apetit
al familie Jackson pentru Vegas. Katherine a venit cu ideea că mărunţeii Janet
şi Randy i-ar putea imita pe Sonny şi Cher, Mickey şi Sylvia (piesa Love Is Strange – n.t. vezi şi filmul Dirty
Dancing), şi chiar pe Jeanette MacDonald şi Nelson Eddy. Janet manifesta un
real fler pentru comedie; într-una o parodia cu mult umor pe Mae West. Michael
a conceput o coregrafie elaborată pentru a-i include în schemă şi pe ceilalţi
membrii ai familiei. Revista Billboard
observa: „În 1974, au rupt barierele
dintre generaţii cu un spectacol copleşitor, care le includea pe cele trei
surori şi folosea un mix între succesele trupei şi clasic, paşi de step şi
recuzită concepută pentru a cuceri inimile celor în vârstă.”
Criticul Vince Aletti,
care a avut ocazia să vadă acelaşi spectacol, mai târziu la Radio City Music
Hall din New York, s-a bucurat de „bibelourile familiei”, în mod special de
contribuţia lui Janet. „Nu are importanţă
cât de mult îmi plac ceilalţi,” observa el, „Michael este focarul estetic al grupului. Apariţia lui stilizată (mişcările
braţelor, le îndoaie, le întoarce zdrobind aerul din faţa lui; un pic exagerat
cu mişcarea capului aruncat înapoi) devine puţin supărătoare, la un moment dat
chiar grotescă pentru un băiat foarte slab de 16 ani. Însă atunci când nu mai
este un Engelbert Humperdinck, este superb şi atât de controlat încât te
sperie. Când îţi spune că este în clasa a unsprezecea, pare atât de ciudat, deşi
este adevărat. Văzându-l în schimb pe scenă, dansând şi păşind cu atâta
încredere dincolo de limite ... te gândeşti ca s-ar putea să te mintă.” În
acele zile, Joe a privit acele spectacole ca pe o realizare specială, o
realizare care a demonstrat lumii cât de versatili sunt băieţii lui.
Succesele familiei în
lumea spectacolului obţinute în Las Vegas, au alimentat ambiţiile Jackson-ilor.
Băieţii erau maturi din punct de vedere emoţional, la fel şi muzical, iar
dorinţa de a include propriile creaţii pe propriile albume, cu timpul, a
crescut. Atunci când nu erau pe drumuri, se încuiau în studioul lor de acasă,
din Encino. În camerele de hotel sau în avion lucrau intens la piesele lor. Jackie
şi-a luat un reportofon pe care îl ţinea lângă pat, în cazul în care îi veneau
ideile în timpul nopţii. Tito improviza la chitara sa. Michael şi tânărul
Randy, încurcându-se unul pe altul la pian, veniseră deja cu o serie de piese
tari. Se simţeau gata să-şi încerce mâna de compozitori şi producători pe ceea
ce creaseră. Dar managementul celor de la Motown, întruchipat de Suzanne
DePasse, care acum coordona divizia artiştilor şi repertoriul de marcă, le-a
precizat că lucrurile vor rămâne ca şi înainte.
Fireşte, publicul habar
nu avea de problemele dospite între familia Jackson şi Motown. Cu toate acestea,
relaţia părea mai puternică ca niciodată, mai ales după căsătoria lui Jermaine
cu fiica lui Berry Gordy, Hazel, în decembrie 1973. Ea avea 19 ani, iar el 20.
Pentru celebrarea evenimentului, Berry a trecut peste toate şi le-a făcut o
nuntă ale cărei costuri s-au ridicat la 200.000$. Deşi nunta s-a ţinut în însoritul Beverly
Hills, Berry a numit-o „Winter Wonderland[4]”.
Invitaţiile au fost făcute din metal argintat, la fel şi inelele pentru
şervete, precum şi căni speciale inscripţionate cu numele mirilor. Munţi de
zăpadă artificială au fost turnaţi peste tot; 175 de porumbei au înconjurat
salonul principal; cameliile
albe şi proaspete care au decorat mesele au costat 7000$;
şi un Smokey Robinson îmbracat în costum alb care a interpretat The Wedding Song compus special pentru
această ocazie. Ceremonia s-a ţinut într-o biserică specială în care invitaţii
îi priveau de undeva de sus pe miri, prin intermediul unui sistem de
televiziune cu circuit închis. A fost un eveniment hollywood-ian în care noul
se îmbina cu vechiul, stilul elaborat şi cel extravagant persistând mult după
aceea în memoriile invitaţilor. Imediat ce mirele şi mireasa s-au alăturat
oaspeţilor, au şi început speculaţiile în sala de bal despre faptul că Jermaine
s-a înrudit cu Berry pentru a-i succeda la conducerea companiei. Pentru cei din
afară, Gordy şi Jackson-ii – prin asta înţelegând Motown şi Jackson 5 – erau de
acum legaţi pentru totdeauna. Sau cel puţin, atâta vreme cât cei doi rămâneau
împreună.
A urmat un divorţ brusc, dar nu unul din acelea
cu conotaţii cinice aşa cum se aştepta.
- Follow Us on Twitter!
- "Join Us on Facebook!
- RSS
Contact