MICHAEL JACKSON STORY
A Magical Mystery Journey into
the Heart of a Superstar
autor Nelson
George
(1983)
Traducere şi adaptare în Limba Română, Mihaela A.R.
ÎNAPOI ÎN INDIANA
“Dacă ar fi să o iau de la
capăt, aş face acelaşi lucru…. Nu vreau să bravez, dar uitaţi-vă la copiii ăştia. Cred
că am făcut o treabă bună. A fost greu, dar cu siguranţă, există şi o răsplată.”
Joe Jackson, 1970
În anul 1970, atunci când Michael a intrat pentru prima dată în
atenţia publică, era adesea comparat cu Frankie Lymon, vocalistul principal al
trupei Teenagers (1950). În 1956, când
avea doar 13 ani, Lymon se bucura de un mare succes cu Why Do Fools Fall In Love şi I’m
Not A Juvenile Delinquent. Michael avea aceeaşi voce înaltă adolescentină
ca şi Lymon şi chiar a înregistrat piesa de succes a lui Lymon Little Bitty Pretty One, în 1972.
Dar comparaţia se opreşte aici. Pe măsura popularităţii sale,
Lymon devine dependent de droguri. Din pricina unui management lipsit de
scrupule, Lymon a câştigat puţin de pe urma succeselor sale. La vârsta de 18
ani cariera sa s-a încheiat, iar la 25 de ani a murit. Lymon a fost o victimă a
abuzului de droguri dar şi a corupţiei din sistem, care a distrus vieţile atâtor
altor artişti. Michael, nu a căzut pradă consumului de droguri, sau de băutură,
sau altor vicii. Motivul poate fi găsit dacă ne întoarcem pe urmele familiei
sale unite şi mereu aproape. Mâna fermă a tatălui Joseph şi cuvintele mângîietoare
ale mamei, Katherine, i-au insuflat lui Michael, celor trei surori şi celorlalţi
cinci fraţi, valori întipărite cu mult mai adânc decât mantia extaziantă a
muzicii pop.
Michael s-a născut pe 29 august 1958 şi primii cinci ani i-a
petrecut în Gary, Indiana – despre care astăzi îşi aminteşte foarte puţin. “Eram atât de mic, încât nu îmi amintesc.”,
spune el. “Când aveam 5 ani cântam şi
dansam deja în turnee. Mereu eram plecat de acasă şi mereu lipseam de la şcoală.
Îmi amintesc puţine lucruri, ca de exemplu magazinul din colţ sau vecinii.
Liceul din spatele casei noastre avea o trupă mare de trompetişti, tromboane şi
tobe care veneau pe stradă. Îmi plăcea să cred că este o paradă. Cam asta este
tot ceea ce îmi amintesc.”
Gary nu va rămâne niciodată în amintiri ca un oraş prea frumos.
Situat în nordul statului Indiana, pe un drum secundar desprins din Route 80
spre Chicago, este imaginea dezolantă a unui loc aflat în decădere. Strălucirea
roşie şi înfricoşătoare a flăcărilor din furnalele masive dominau cerul nopţii.
În timpul zilei, bătrânele fabrici alături de căsuţele mici ale familiilor sărace
formau singura privelişte. Era un oraş populat de clasa muncitoare care în anii
’60 a fost lovită de lipsa locurilor de muncă.
Ca urmare, în Gary predomina întotdeauna viaţa de stradă. În anii
’60 oraşul era cunoscut multora ca “Sin City” – un loc unde locuitorii din
Chicago şi restul populaţiei din Indiana se refugia, ascunzându-se de prieteni
sau de soţii. Mediul a fost cel care i-a făcut pe proprietarii casei cu trei
dormitoare de la numarul 825 de pe Strada Jackson – Joe şi Katherine – să fie
atât de grijulii şi de atenţi cu creşterea şi educaţia copiilor lor. La vremea
aceea nu aveau de unde să ştie că vor creşte primii tineri de culoare ce vor
ajunge celebrii în America. Prioritatea lor de atunci era să facă rost de cât
mai mulţi bani, pentru că salariul lui Joe, angajat ca macaragiu la US Steel şi
cel al Katherine-i câştigat dintr-o slujba part-time la Sears, nu erau de ajuns
pentru a hrăni şi îmbrăca 9 copii.
Maureen, cel mai mare copil al lor, era deja măritată şi locuia în
Kentucky cu soţul său Nathanial Brown. Celelalte fete, LaToya şi micuţa Janet
se aflau sub ocrotirea mamei. Erau însă şase băieţi pentru care îşi făceau
griji: Sigmund Esco (Jackie), înalt, solid, clădit fie pentru echipa de
baseball fie pentru cea de baschet; Toriano Adaryl (Tito), un tânar tăcut,
rotunjor la faţă care întruchipa versiunea mai tânără a tatălui său Joe;
Jermaine LaJaune, înalt, zâmbăret şi cu ochi timizi, aspect ce l-a transformat în
favoritul tinerelor vecine în ciuda bâlbîielilor sale; Marlon David un dansator
fanatic căruia îi plăcea să înveţe ultimii paşi de dans şi să-i arate şi
altora; Michael Joe, micul neastâmpărat plin de o energie debordantă, căruia îi
plăcea să râdă şi să se joace cu animalele; şi micuţul Steven Randall (Randy),
care se ţinea într-una după fraţii săi, în special dupa Michael.
Joseph Jackson şi Katherine Corse s-au căsătorit în 1949. El avea
21, iar ea 18 ani. După atitudine nu sunt foarte diferiţi de alte cupluri
central americane. El are o voinţă puternică, ea este echilibrul familiei care stă
în spatele soţului şi îl ghidează în acelaşi timp.
Pentru Joe, creşterea copiilor necesita o atitudine severă, aşa
cum a văzut la tatăl său, în Tennessee. “Tatăl
meu era foarte sever. Era profesor şi mă trata şi pe mine ca pe restul copiilor
din şcoală. Mă bucur că s-a întâmplat aşa. Poate că nu aş fi fost capabil să
fac lucrurile pe care le-am făcut, fără o educaţie severă.” În casa lui, el
se ocupă de disciplină. Joe îşi aminteşte că în Tennessee, trebuia să munceşti
din greu ca să supravieţuieşti. A descoperit acelaşi adevăr şi în “marele oraş”
Gary şi nu a vrut ca progeniturile sale să lipsească de la această lecţie.
În contrast cu soţul său agresiv şi intimidant, Katherine este o
femeie calmă, tăcută, a cărei inimă puternică “este chiar fundaţia pe care s-a construit familia”, spune un
prieten de familie. Poliomielita a lovit-o când era copil şi de atunci a rămas
cu un schiopătat. Chiar dacă Joe a fost crescut în religia Lutheran-ă, tot
credinţa soţiei sale în doctrinele martorilor lui Jehova a fost cea determinantă
în orientările religioase ale familiei. Dintre copii, Maureen, LaToya, Janet şi
Michael au fost cei mai dedicaţi. Când erau mici, Katherine îi ducea la Kingdom
Hall, locul în care se adunau adepţii jehovişti, de trei ori pe săptămână.
Martorii lui Jehova au fost adesea criticaţi pentru prezicerile
lor privind sfârşitul lumii, pentru faptul că susţin că bărbaţii sunt superiori
femeilor, pentru refuzul de a primii sau dona sânge şi pentru alte doctrine
bazate pe stricta lor interpretare a Bibliei. Dar pentru Michael, acest
antrenament religios timpuriu a avut un impact de durată.
Cartea Traducerea Noii Lumi în
Sfânta Sriptură este una dintre cărţile lui favorite. “Cred în Biblie şi încerc să urmez învăţăturile ei.”, spune el. “Nu mă rog doar seara. Mă rog în orice moment
al zilei. De fiecare dată cînd văd ceva frumos, spun ‘O Doamne, cât este de
frumos!’ Spun astfel de rugăciuni pe tot parcursul zilei.”
În consecinţă, Michael nu prea are răbdare cu interpretarea
completă şi seculară a lumii. “Foarte
multă lume nu crede [că există Dumnezeu]. Uneori, ştiinţa este o prostie.
Soarele a fost sus acolo de milioane de ani. Ce îl ţine agăţat acolo? Nu îmi
pasă câte explicaţii ştiinţifice mi se dau, nu sunt suficient de profunde
pentru mine.” Astazi Michael merge la Kingdom Hall din California. Deşi are
una dintre cele mai recunoscute fizionomii din lume, încă mai merge din uşă în uşă
şi din casă în casă, să vândă Turnul de
veghe ( Watchtower) şi În viaţă (
Alive).
Dacă pentru Michael, religia a devenit unul din marile sale
interese, fraţii săi mai mari s-au refugiat în sport; la îndemnul tatălui lor, Jackie,
Jermaine, Tito şi Marlon, au jucat în echipele sportive şcolare. Jackie a fost
un excelent atlet în liceu şi a câştigat numeroase trofee datorită jocului său
agresiv. Pe terenul de sport al şcolii, băieţii Jackson, în special Jermaine şi
Marlon au fost jucători buni şi graţioşi. Câţiva ani mai târziu, la un turneu
internaţional în Filipine, au înfrânt o echipă profesionistă de baschet.
Ori de câte ori era posibil, Katherine îşi încuraja copiii să se
distreze. Îi plăcea să îi organizeze în echipe pentru jocul de cărţi favorit –
Tonk – pentru Scrabble sau Monopoly. Cântatul era o parte importanta a vieţii
lor de familie. În calitate de soprană, ea i-a condus spre standarde preum Cotton Fields (Câmpurile de bumbac) şi You Are My Sunshine (Tu eşti raza mea de
soare). Joe cânta la chitara sa electrică pe care a păstrat-o din zilele când
cânta cu o trupa sa numită Falcons, în
anii ’50. Însă Falcons nu a depăşit
niciodată graniţele oraşului Gary, iar el a renunţat la visul său de a-şi clădi
o carieră muzicală, pentru o slujbă de la 9 la 5. Aşa că era o plăcere pentru
Joe să audă ce armonie vocală putea produce familia sa.
Tito era fascinat de chitara lui Joe şi cânta la ea atunci când
tatăl său nu era acasă, în ciuda regulii impuse de acesta, care le interzicea
copiilor să se atingă de ea – nu era o jucărie. Într-o zi, Michael îşi aminteşte,
“Tata l-a prins pe Tito cu chitara şi s-a
supărat foarte tare, pentru că vroia ca nimeni să nu se atingă de frumoasa lui chitară.
Era foarte ataşat de ea şi o păstra ca pe o piesă memorabilă. Când l-a găsit pe
Tito jucându-se cu ea, l-a muştruluit, apoi i-a lăsat-o. Şi i-a spus: ‘Ia să văd
ce ştii să faci cu ea.’ Ei bine, Tito a luat chitara şi chiar a început să cânte.
Tata a fost şocat pentru că şi-a dat seama că are talent. A fost surprins cu
adevărat. Era atât de fericit că fiul său poate face aşa ceva.”
După reprezentaţia lui Tito, Joe şi-a dat seama că Jackie şi
Jermaine aveau şi ei înclinaţii muzicale şi puteau cânta pe scenă. Jermaine s-a
ales cu promisiunea de a avea propria chitară bass. La început a fost acest
trio. Din anul 1965, familia Jackson, a început să cânte ocazional pe la
spectacolele locale de talente. Marlon a fost inclus atunci când a împlinit şase
ani.
Oricine îşi dădea seama că era doar o chestiune de timp până ce se
va alătura şi Michael. Când Michael avea doi ani, Katherine a spus că îi poate
imita vocea lui Jermaine. La grădiniţă şi-a uimit învăţătoarea cu o versiune
venită din suflet a melodiei Climb Every
Mountain. Aşa că băieţii mai mari nu s-au plâns atunci când Michael,
imediat ce s-a alăturat trupei, a fost instalat în poziţia de lider vocal. Avea
doar cinci ani. Jackie îşi aminteşte că Michael “era atât de energic la 5 ani, încât credeai că el este liderul. Toţi am
văzut asta. Aşa că i-am spus: ‘Hei Michael, tu vei fi conducătorul!’ Audienţa îl
devora pur şi simplu. Viteza de reacţie era şmecheria lui. Dacă vedea pe cineva
făcând ceva, imediat făcea şi el acelaşi lucru.”
La sugestia unui vecin, trupa şi-a luat numele de Jackson 5. Repetau în fiecare seară după
şcoală, muncind ore întregi la paşii de dans şi la armonizarea elementelor
vocale. În serile de sâmbătă, Joe mergea la Regal Theatre din Chicago şi urmărea
trupele vocale pentru coregrafie şi prestaţie. Cei de la Temptation erau favoriţii.
În costumele lor strâmte de culoarea pielii de rechin, purtând pantofi italieneşti
şi părul tuns scurt, cei cinci “Temps” se mişcau de-a lungul scenei într-un
stil pe cât de sofisticat pe atât de suav. Ei reprezentau înalta clasă de
tranziţie a acţiunilor Motown, atât ca entertaineri a mulţimilor de culoare din
partea sudică dar şi a audienţei scumpe şi pretenţioase din New York şi
Copacabana. Joe vroia ca fiii lui să fie la fel de buni şi chiar mai buni.
Chiar şi în căldura verii, băieţii continuau să muncească.
Michael, Marlon şi Jackie erau în faţă, flancaţi de Jermaine şi Tito la
chitare. Prietenii şi ceilalţi membri ai familiei au contribuit la tobe şi la
keyboard. Joe făcea comentarii critice despre orice, începând cu felul în care
cânta Tito la chitară până la paşii de dans pe care îi executau Michael şi
Marlon. Katherine îşi folosea urechile pentru a juriza armonicele vocale şi
degetele pentru a le coase costumele.
“Ne şicanam mereu pentru că
trebuia să repetăm tot timpul, chiar şi la şcoală.”, îşi aminteşte Michael.
“În spatele casei noastre era un mare
teren de baseball şi auzeam freamătul mulţimii. Copiii mâncau bomboane şi
popcorn şi veneau prin preajma casei atunci când noi repetam. Asta ne enerva
foarte tare. Pietrele zburau prin geam, iar oamenii ne şicanau, spunând că ne
pierdem vremea.”
Să fi fost Joe şi Katherine tipul de “părinţi afacerişti” care s-au
folosit de proprii copii pentru a-şi îndeplini propriile lor fantezii legate de
show-biz? Să privim puţin în urmă. Tito răspunde că “părinţii ne-au împins, dar nu împotriva voinţei noastre. Am iubit
muzica, era ceva extraordinar să faci muzică la vârsta aceea. Muzică, care suna
şi bine şi se pare că plăcea şi adulţilor. Poate că ceilalţi copii treceau pe lîngă
casa noastră atunci când se întorceau de la şcoală şi ne vedeau exersând
zilnic. Unii dintre ei se opreau şi ascultau. Alţii se distrau. Alţii spuneau:
‘Uită-te la Jackson-ii ăştia. Nu vor ajunge nicăieri. Se chinuie atâta pentru
nimic.’ Dar noi ne vedeam mai departe de treabă. Cred că mare parte din
succesul pe care îl avem astăzi, se datorează faptului că am început foarte
devreme.”
Pe marginea acestui subiect, Joe comentează: “Când am văzut că le place, m-am ţinut de ei, i-am ajutat şi când le-a
fost greu şi când erau fericiţi. Doar ştii cum fac copiii când descoperă
lucruri uşoare şi bune, dar când încearcă lucruri mai grele şi îşi dau seama că
trebuie să muncească mai mult decât se aşteptau, trebuie să-i încurajezi să
poată depăşi obstacolul… Când această afacere a devenit importantă pentru ei,
au început să facă bani de pe urma ei. Nu am vrut să-i privez de oportunitatea
de a avea această profesie şi nu am vrut să fie manageriaţi de un străin care şi-ar
fi putut bate joc de ei. Aşa că mi-am dat demisia de la turnătorie şi mi-am
dedicat timpul acestei afaceri.”
Joe a văzut că băieţii lui au o şansă la statutul de staruri, şansă
pe care Falcons nu au obţinut-o niciodată. “Obişnuiam
să cânt la chitară cu o trupă. Am încercat să fim profesionişti, dar nu am avut
parte de un management corect, de ghidarea sau de contactele necesare, aşa că
nu am făcut nimic.”
Pentru Katherine, muzica a fost până la acest punct, un mod de a ţine
familia laolaltă iar pe băieţi departe
de tentaţiile străzii. Dacă s-a dovedit a fi o carieră, atunci este foarte
bine. Pentru Katherine, cel mai important lucru nu au fost banii ci faptul că
muzica a solidificat unitatea familiei.
Mare parte din materialul interpretat de Jackson 5 pe la mijlocul
anilor ’60 a venit din întreprinderile celor de la Motown. Cea dintîi înregistrare
pe care a vândut-o Michael a fost Mickey’s
Monkey a celor de la Miracles. Când Jackson 5 a câştigat primul lor concurs
de talente la liceul Roosevelt din Gary în 1965, au cântat melodiile celor de
la Temptations – My Girl şi Get Ready. Încă de pe atunci Michael
avea gusturi pentru sunetul soul dur şi la sugestia lui, piesele You Don’t Know Like I Know şi Hold On, I’m Coming aparţinând lui Sam şi
Dave, Tobacco Road al lui Lou Rawl – şi
orice de la James Brown – au fost adăugate repertoriului lor.
Într-un oraş cu doar câteva oportunităţi, mulţi visau să reuşească
în muzică pentru a scăpa din Gary. Câştigarea unui concurs de talente
constituia un bun prilej de a-ţi clădi reputaţia. Dar să mături concurs după
concurs, ei bine, acest lucru i-a transformat rapid pe cei de la Jackson 5 în
legende locale. Living-ul casei s-a umplut cu trofee. Michael a fost numit deja
“Piticul de 35 de ani” graţie felului în care concura împotriva tuturor în
competiţiile de talente.
Jackson 5 au atins o asemenea popularitate printre atracţiile
locale încât o casă de înregistrări micuţă din Gary, Steeltown, a semnat un
contract cu ei. Cel dintîi single al lor s-a intitulat I’m A Big Boy Now şi asemeni înregistrărilor lor cu Motown a fost
orientat din punct de vedere liric să deţină avantajul în faţa trupelor de
aceeaşi vârstă.
Big Boy era o baladă R&B[1]
tipică mijlocului anilor ’60 care oscila puternic pe întrebări şi răspunsuri între
Michael şi fraţii săi. Vocea lui Michael este surprinzător de puternică. Se
pare că pentru înregistrări, i s-a spus să cânte într-un registru mai jos decât
cel normal. Pe faţa B a discului este melodia You’ve Changed, pe care Michael sună imparţial în gama sa naturală
de soprano-tenor. Big Boy a fost distribuit
de Atco, o companie subsidiară casei de discuri Atlantic Records şi a avut un
succes minor.
Faţa A a celui de-al doilea şi ultimul single scos de Jackson 5 împreună
cu Steeltown – We Don’t Have To Be Over
21 (To Fall In Love) – este şi mai puţin distinctiv şi nici măcar nu s-a vândut.
Faţa B conţine Jam Session şi
reprezintă mai mult curiozitatea lui Michael pentru conga. Jermaine cânta la
chitară, Tito la clopoţei şi tatăl Joe însuşi, la chitară electrică – singura
lui performanţă înregistrată. Ambele single-uri scoteau la iveală semne promiţătoare
ale Jackson-ilor, dar erau încă diamante neşlefuite.
În ciuda distribuţiei limitate de către cei de la Steeltown, cele
două discuri au făcut ceva valuri prin Gary şi prin statele din jur. Această
expunere a adus trupei cea dintîi slujbă plătită - într-un club de noapte din
Gary, numit Mr. Lucky, pentru care
Joe Jackson era plătit cu 5 dolari. Dar în acele vremuri, Jackson 5 nu depindea
numai de proprietarii cluburilor care îi plăteau. De multe ori, audienţa le
arunca bani în timp ce cântau. “Atunci când
cântam, oamenii aruncau banii pe podea.”, îşi aminteşte Michael. “Tone
de dolari de 10, 20 şi foarte mult mărunţiş. Îmi amintesc că buzunarele îmi
erau atât de pline de bănuţi, încât abia îmi puteam ţine pantalonii pe mine.
Mi-am pus o curea adevărată. Şi am cumpărat bomboane în prostie, nebuneşte.”
Erau nopţi când băieţii câştigau mai mult de 300 de dolari.
Lui Katherine nu îi plăcea să-şi lase fiii să cânte în cluburi de
noapte. Însă surplusul de bani care le intra în casă era cu siguranţă de
ajutor, iar ea era suficient de pragmatică să admită deciziile soţului său. Totuşi,
nu exista nici un fel de opunere faţă de acele cluburi de zi care ofereau
tinerilor o atmosferă foarte bună. Michael îşi aminteşte: “Atunci când mergeam în cluburile de noapte, vedeam tot felul de lucruri
care se petreceau pe scenă şi despre care te gândeai că nu e mare scofală. O dată,
mă învârteam într-un astfel de loc cam de pe la ora 6 seara şi era o femeie,
una dintre stripteuse, care s-a dezbracat şi s-a dovedit a fi bărbat. Lumea a început
să facă….. aw, omule! Era atât de aiurea! Ugh! Pentru mine a fost îngrozitor!”
Dar Michael nu era mereu atât de timid. Atunci când trupa a
interpretat succesul lui Joe Tex - Skinny
Legs and All, Michael … “obişnuiam să
merg în public şi să ridic picioarele fetelor. Doamne, sunt aşa de jenat de
treaba asta. Acum n-aş mai face chestia asta nicioadată.”
Prin 1967 şi începutul lui 1968, Joe şi băieţii lucrau din greu împreună
pentru a îmbunătăţi prestaţia lor, pregătindu-se pentru ultima provocare de la
acea vreme: seara amatorilor de culoare de la Apollo Theatre din Harlem.
Fiecare miercuri seara la Apollo, recunoscută pentru audienţa sa răguşită de cât
putea ţipa, ascundea în spatele scenei potenţiale neştiute care sperau să câştige
competiţia talentelor şi marele premiu, ce le aducea o slujbă plătită acolo.
Printre cei dintîi performeri care au păşit pragul competiţiei, au fost Ella
Fitzgerald, Sarah Vaughan, Billie Holiday, Leslie Uggams şi Joe Tex. Pentru că
Apollo se afla în New York, “căminul” marilor manageri, al agenţilor de bursă şi
al marilor companii de înregistrări, să câştigi acolo, însemna rampa de lansare
spre o carieră de succes.
În vara anului 1968, Jackson 5 au fost invitaţi să concureze
acolo. “Îmi amintesc seara spectacolului.”,
spune Joe. “Era un obiect aşezat înainte
de intrarea pe scenă, care reprezenta un trunchi de copac despre care se spunea
că aduce noroc concurenţilor dacă îl ating exact înainte de a intra pe scenă.
Deşi trunchiul se afla oarecum pe scenă, în spatele cortinei, era în aşa fel
poziţionat, încât publicul te putea vedea când îl atingeai. Îmi amintesc că băieţii
l-au atins înainte de a intra pe scenă. Încă un lucru despre Apollo Theatre:
dacă nu erai bun, exista riscul să te alegi cu câteva carafe sau sticle
aruncate spre tine. Copiilor le era mai frică de chestia asta decât orice
altceva. Nu ne temeam că era posibil să pierdem competiţia, pentru că ştiam că
nu era aşa. Vroiam doar ca lumea să ne placă. Au intrat pe scenă, au cântat şi
au câştigat: de fapt, sala s-a ridicat în picioare ovaţionând…. Iar din acest moment, am primit invitaţii de
a performa contra cost.”
La finalul lui 1968, reputaţia trupei atinsese asemenea cote, încât,
chiar şi fără un contract de înregistrări, Jackson 5 era o trupă nelipsită din
“circuitul chitlin[2]” al
reţelelor de teatre şi cluburi de noapte din toată ţară, care admitea
performeri de culoare. Acest tip de circuit a început să aibă loc pe parcursul anilor,
după ce artiştii de culoare au fost eliminaţi din sălile de concerte ale
albilor. Toţi băieţii, Joe şi adesea Katherine, se îngramadeau în Volkswagen şi
mergeau la est de Apollo Theatre, spre zona de sus a oraşului Philadelphia, la
Howard Theatre din Washington D.C., sau în vest, în Phoeonix şi Kansas City, susţinând
mai mult de şapte spectacole pe zi. Apoi se întorceau în Gary pentru cursurile
de la şcoală din ziua următoare.
În călătoriile lungi din Gary spre sălile de concert de pe Coasta
de Est, băieţii trebuia să studieze. Atunci când se întuneca, cântau melodiile
R&B de succes ale vremii pe care le interpretau sau cântecele tradiţionale
pe care le învăţaseră de la mama lor. Jocurile de cărţi mai aveau loc doar
noaptea. Michael refuza să joace pe bani, chiar dacă era vorba doar de câţiva
penny. Alteori, izbucneau bătăile cu ciorapi sau alte neînţelegeri, dar era
suficient ca Joe să se întoarcă la ei şi spiritele se potoleau. La întoarcerea în
Gary, spre seară, Joe nu îşi mai făcea griji. După o răfuială verbală despre
cum a decurs prestaţia lor, urmată adesea de critica aspră a tatălui, băieţii
alunecau unul câte unul în lumea viselor. Ştiau că dacă nu dorm, a doua zi nu
mai aveau când să o facă pentru că ajungeau acasă de obicei, în jur de patru,
cinci dimineaţa, iar la şase trebuia să fie gata de şcoală. Iar pe parcursul
zilei s-ar fi luptat să stea teji. Acelaşi lucru îl făcea Joe la muncă în timp
ce îşi manevra macaraua. Mai târziu, după amiaza, repetiţiile începeau din nou,
prima data conduse de Katherine şi apoi, după ora 5, de Joe.
Pentru Michael, toate aceste călătorii începute atât de devreme,
au însemnat educaţie în domeniul divertismentului. “Stăteam pe scenă şi îi urmăream pe James Brown şi pe Jackie Wilson cum
performau. Îi urmăream şi chiar simţeam publicul şi felul în care acesta reacţiona.
Asta am vrut să fac şi eu. Simţeam acest lucru atât de intens încât era ca şi
cum aş fi putut să alerg acolo şi să fac tot ceea ce făceau şi ei. Am stat
acolo zile în şir şi i-am urmărit.”
Don Cornelius, cunoscut la nivel naţional pentru spectacolul său
tv “Soul Train”, pe la finele anilor ’60 era DJ la postul de radio WVON din
Chicago. El îşi aminteşte: “… promovam un
spectacol cu ei la West Side Theatre din Chicago, înainte să semneze cu Motown.
Chiar de atunci, erau o trupă fenomenală, ceva despre care vorbea tot oraşul.
Erau atât de dinamici încât mulţi refuzau să concerteze cu ei. La acea vreme,
Michael era foarte apropiat de stilul lui James Brown. Acum, amândoi sunt
performeri excelenţi, dar să vezi un puşti de şapte ani cu asemenea abilităţi
era mai mult decât impresionant.” Cornelius spune că şi după ce au semnat
cu Motown, scena spectacolelor nu s-a alterat în mod semnificativ. “Muzica pe care le-o furniza Motown era atât
de superbă, încât a schimbat ambianţa trupei.”
Freddy Perren, producătorul de mai târziu al primului single al
trupei Jackson 5, a fost un alt observator care i-a apreciat anticipat. “Eram cu Jerry Butler prin 1968 şi cântam într-un
club din Chicago. Era oraşul natal al lui Jerry aşa că era foarte popular
pe-acolo. Când i-am văzut pe aceşti copii că ne deschid spectacolul, chiar mi-a
părut rău pentru ei şi am sperat ca publicul să fie îngăduitor. Michael era atât
de mic şi de inocent. Doar ştii cum poate fi publicul. Ei bine, Michael pur şi
simplu ne-a distrus audienţa. A fost uluitor, pur şi simplu un entertainer desăvârşit.
Dă-mi voie să-ţi spun că a fost de-a dreptul brutal pentru noi să încercăm să mai
intram după ei.”
În ciuda faptului că pe scenă Michael era incendiar, era totuşi un
băiat timid. Oricât de mult idolitriza artiştii de culoare, cum am văzut în mod
regulat şi deşi cabinele lor erau la doar câţiva metri de a lui, Michael se
prezenta foarte rar. Atunci când microfonul acţionat hidraulic dispărea în
podea la finalul fiecarui număr, Michael era mult prea timid să întrebe vreun
străin unde anume dispărea. Curios totuşi, cobora pe scări, prin subsolul întunecat
al vechiului teatru, pentru a afla.
În toată această perioadă Joe a căutat un partener cu experienţă în
domeniul divertismentului pentru a asigura trupei un contract cu o casă de
discuri de renume. El a abordat un număr considerabil de performeri ai
timpului, inclusiv pe Sam Moore de la trupa soul San şi Dave, oferindu-i jumătate
din drepturile lui de manager şi suma de 500 de dolari. Moore îşi aminteşte că la
acel moment a refuzat pentru că era de părere că linia melodică a unui grup de
copii cerea prea mult de lucru.
În cele din urmă Joe şi-a găsit partenerul în New York, nu în
spatele scenei de la Apollo, ci la biroul uniunii muzicienilor. Acolo era un tânăr
avocat alb, pe nume Richard Arons. Oferta a venit după ce un membru din
staff-ul uniunii, i-a cerut lui Arons să-l ajute pe Joe să completeze formele
necesare pentru ca Jackson 5 să concerteze la Apollo. Au început cu dreptul.
Joe l-a întrebat pe Arons dacă este interesat de asocierea într-un parteneriat
de management. Deşi sceptic la început, Arons a răspuns ferm pozitiv după ce
i-a văzut perfomând.
Parteneriatul lui Joe cu Arons nu este prea cunoscut în afara
industriei de înregistrări. Joe a rămas şeful şi purtătorul de cuvânt al
trupei, în timp ce Arons şi-a pus la bătaie experienţa pentru a negocia
detaliile. S-a dovedit a fi un parteneriat de pe urma căruia ar fi beneficiat
pentru următorii 10 ani.
Cum au intrat Jackson 5 în atenţia celor de la Motown nu este
foarte clar nici până în ziua de astăzi. Starurile Motown, Gladys Knight şi
Pips au concertat cu Jackson 5 la Apollo şi Regal în 1967 şi 1968. Se spune că
ei au fost cei care au vorbit celor de la Motown despre trupă. Mai târziu,
Bobby Taylor, liderul vocal al trupei Vancouvers – o trupă minoră aflată sub
aripa Motown - a cântat cu Jackson 5 într-un
club din Midwest şi i-ar fi adus la o audiţie la unul din studiourile de înregistrări.
James Jamerson, basistul tuturor succeselor nemuritoare marca “Motown Sound”
ale anilor ’60, îşi aminteşte cu mult umor de apariţia lor alături de Taylor la
studioul Motown din Hitsville. “I-au adus
pe aceşti copii şi ne-au spus că ei erau Jackson 5. Toţi muzicienii de acolo au
început să bată amuzaţi din palme, pentru că Jackson-ii aveau un argou asemănător
cu ‘Jackson Jive[3]’;
cam aşa erau Jackson 5.”
Versiunea Motown “oficială”, ne spune că Diana Ross i-a văzut pe Jackson
5 în 1968 la o sărbătoare specială numită Soul Weekend în Gary, sponsorizată de
primarul Richard Hatcher. Ross şi Supremes, Vancouvers şi Jackson 5 ar fi susţinut
spectacolul. Pentru Diana ar fi fost dragoste la prima vedere. “Michael m-a cucerit din primul moment din
care l-am văzut.”, a declarat ea pentru Newsweek în 1970. “M-am regăsit atât de mult pe mine ca şi copil,
în Michael. A cântat tot timpul. Aşa am fost şi eu. Ar putea să-mi fie fiu.”
Joe Jackson contestă această poveste. El susţine că cel dintîi
contact pe care l-a avut cu Motown s-a întâmplat prin intermediul lui Bobby
Taylor de la Vancouvers, deşi “de fapt,
Gladys Knight a fost cea care a vorbit cu mine despre Motown cu un an în urmă
sau cam aşa ceva, înainte ca eu să vin în contact cu Bobby Taylor. Dar la
vremea aceea,… încerc să-mi fac ordine în minte. Le-am trimis celor de la
Motown câteva înregistrări, dar nu am primit niciodată vreo reacţie din partea
lor. Tot cam pe atunci Gladys Knight mi-a spus să merg cu ea la Motown. Mi-a
trebuit un an să fiu convins. În cele din urmă, Bobby Taylor a fost cel care
m-a convins. Trebuia să plecăm la New York, asta trebuia să facem, pentru că urma
să performăm într-o emisiune televizată. În schimb, eu am spus ‘Vom merge la
Motown.’ Ne-am oprit direct la Motown şi nu am mai ajuns la New York.”
Tom Nooman, anterior la Motown acum la revista Billboard, îşi
aminteşte o versiune care îmbină elementele ambelor poveşti. El spune: ”Atunci când Richard Hatcher a fost ales
primar al oraşului Gary, prin 1967, s-a întâlnit cu Berry Gordy (fondatorul şi
preşedintele Motown) la locuinţa acestuia pe Coasta de Vest. (Cred că Harry
Belafonte a fost cel care i-a pus în legătură.). Hatcher l-a rugat pe Gordy să-l sprijine în campania
electorală, iar Gordy l-a ajutat. Plănuiau un concert pentru strângere de
fonduri în Gary, Indiana, iar Berry i-a trimis pe Diana Ross şi pe Bobby
Taylor.” Aparent, Joe Jackson a fost strâns cu uşa de Hatcher şi forţat să
deschidă spectacolul cu băieţii. “E drept
că Bobby Taylor a vorbit despre
Jackson 5 înainte de asta, dar totul s-a conturat în momentul în care Diana,
plină de entuziasm faţă de aceşti copii, i-a stârnit interesul lui Berry. Dacă
a mai făcut-o şi altcineva, asta nu mai am de unde să ştiu. Diana a fost
motivul entuziasmului lui Berry.
Staful executiv de la Motown şi
Jackson 5 au zburat la Detroit pentru o petrecere la casa lui Berry, folosită în
mod obişnuit pentru astfel de evenimente. Băieţii şi-au adus instrumentele lângă
piscina din casă şi pur şi simplu ne-au ucis cu energia lor.”
Jackie Jackson îşi aminteşte că “era cel mai mare loc pe care îl văzusem vreodată. Terenul din spatele
casei era cât un teren de golf şi avea o piscină interioară. Ne-au adus să-i
distrăm la petrecere, deşi acolo erau cei mai mulţi dintre artiştii de la
Motown. Asta ne-a speriat cu adevărat, pentru că noi obişnuiam să interpretăm exact
piesele lor.” Dacă Jackie îşi aminteşte de varietatea de staruri, Michael îşi
aminteşte numai de triumful serii. “Am făcut
spectacol, iar ei ne-au îndrăgit. S-au ridicat în picioare şi ne-au ovaţionat.
Berry Gordy şi Diana Ross au rămas acolo până la finalul spectacolului, iar ea
ne-a sărutat pe fiecare în parte. A spus că i-a plăcut ceea ce a văzut şi că ar
vrea să se implice în ceea ce facem.”
După acea petrecere, Motown i-a dus pe Jackson-i în Los Angeles şi
vreme de doi ani nu s-au mai întors în Gary.
Pentru întreaga familie a urmat o perioadă tumultoasă. Erau pe cale
de a se alătura registrului de performanţe ce dominau vreme de şase ani top-urile
pop şi soul şi de trupele care i-au inspirat la început. Aşa că Joe a semnat
contractul standard cu Motown pentru o perioadă. Asta însemna o rată regală de
2.7%, ceea ce la acea vreme nu era ceva neobişnuit pentru o trupă necunoscută. În
plus, contractul îi dădea mână liberă lui Berry Gordy şi stafului Motown asupra
deciziilor muzicale ale Jackson-ilor. Acest lucru iarăşi era ceva normal în
companie, de când se iviseră câteva case de producţie cu mari rezerve de
compozitori şi producători de talente. Pentru Jackson-i, muzicieni abia înmuguriţi,
s-a dovedit a fi o situaţie tot mai frustrantă. Dar aceste turbulenţe au prins
bine în viitor. Trupa era concentrată pe momentul prezent şi s-au mutat din
Strada Jackson 825 în Oraşul Îngerilor (LA).
Faptul că atunci când Jackson 5 s-a alăturat companiei Motown, s-a
declarat că Michael a fost introdus în trupă la vârsta de 10 ani, este un lucru
greu de înţeles astăzi. Motown a fost fondată în 1959 de Berry Gordy, un
ex-pugilist agresiv şi proprietarul unui magazin de muzică, care s-a transformat
mai apoi în compozitor energic. Deşi a scris piese de succes pentru Jackie
Wilson şi alţii în anii ’50, Gordy era tot mai frustrat de incapacitatea sa de
a avea propriile sale beneficii de pe urma activităţii de compozitor şi totodată
de faptul că propriile piese nu erau înregistrate aşa cum îşi dorea.
Ca urmare, s-a hotărât să provoace marile companii de înregistrări
new-york-eze, care dominau industria muzicii, încercând să concureze cu ele. A
fost o mişcare curajoasă din partea lui. În Detroit nu exista nici o casă de
producţie majoră şi nici deţinută de vreun proprietar de culoare. În schimb, în
varianta poveştii de succes de proporţii colosale, el a reuşit să transforme o căsuţă din Detroit într-o companie puternică şi
profitabilă.
Pentru succesul său, a avut două secrete. Primul, Gordy era un
extraordinar re-cunoscător de talent; i-a găsit şi apoi i-a cultivat pe Smokey
Robinson, Diana Ross, Temptations şi Stevie Wonder. I-a luat dintre copiii străzii
şi i-a adus în lumea de clasă a starurilor. Celălalt secret, constă în
controlul meticulos al fiecărui detaliu al companiei. Sub mâna sa, Motown a
adunat toţi compozitorii de calitate şi le-a administrat reuşitele. “Şcoala
Motown Charm” a luat performeri din ghetto-uri şi i-a învăţat să danseze, să se
exprime şi cum să facă faţă audienţei. Erau studiate chiar şi bunele maniere,
cum se folosesc tacâmurile şi în ce ordine atunci când se serveşte masa, sau
cum trebuie să stea o doamnă îmbrăcată în rochie.
În 1968, a pierdut un pic controlul, deoarece Gordy era tot mai
preocupat cu deplasările în Los Angeles în scopul de a extinde afacerile
companiei şi în domeniul filmului. Totuşi, a văzut în Jackson 5 oportunitatea
unică de a dezvolta un act perfect pe piaţa forţei de muncă tinere. Motown nu a
mai avut un performer cu un astfel de succes la public de pe la începutul
anilor ’60, când Stevie Wonder a fost numit “micuţul” sau “geniul de 12 ani”.
De atunci, Stevie şi alte trupe marca Motown au crescut făcând audienţă la
publicul mai în vârstă, de prin cluburile de noapte şi la televiziune.
Aşadar, Motown a luat talentul brut al celor de la Jackson 5, l-a
“îngrijit” aşa cum face cu toţi artiştii săi, dar într-un stil potrivit de
proaspăt şi de modern pentru anii ’70. În locul acelor costume satinate pe care
Motown le-a dat celor de la Temptations, Jackson 5 au fost accesorizaţi cu
haine de efect, psihedelice. În locul părului scurt, atent tăiat al lui Marvin
Gaye, Jackson 5 s-au pricopsit cu o tunsoare rotundă, în stil afro, care a
devenit în final marca lor proprie. Lucrau cu instructori de dans profesionişti,
nu pentru a fi transformaţi în versiunea miniaturală a lui Gladys Knight, ci
pentru a-şi îmbunătăţi considerabil energia scenică deja existentă. Chiar şi
atunci, Michael era un dansator spectaculos şi talentat.
Berry Gordy conducea cu stricteţe compania, aşa încât manifesta
tendinţa de a controla chiar şi vieţile personale ale artiştilor săi. Cu toate
acestea exista şi o latură umană. Erau ca o familie compusă din consiliul
executiv, membrii ai staf-ului şi artişti. Aşadar, atunci când Jackson-ii s-au
mutat în Los Angeles, Gordy şi Diana Ross au petrecut mult timp cu ei, pentru
a-i “adapta”. În timp ce restul familiei locuia în casa lui Gordy, Michael era
atribuţia specială a Dianei Ross. A locuit cu ea timp de un an şi jumătate,
timp în care ea s-a ocupat de el, l-a antrenat şi l-a instruit în disciplina şi
tradiţia Motown.
A văzut în el toate ambiţiile şi dorinţele ei de copil. Pentru
Michael, Diana a reprezentat înalta clasă a succesului. Timpul pe care l-au împărţit
atunci împreună, şi mai apoi peste ani, şi-a pus amprenta profund asupra lui
Michael. Atunci când el o numeşte “mamă-iubită-prietenă”,
nu exagerează cu nimic importanţa pe care a avut-o ea în viaţa lui.
Când Jackson-ii s-au mutat în Los Angeles, Diana Ross a fost cea
care a găzduit o petrecere privată la Clubul Daisy pentru a-i introduce presei şi
în afacerile muzicale. Primul lor album s-a intitulat Diana Ross îi prezintă pe Jackson 5, tocmai pentru a aduce la cunoştinţa lumii, importanţa
pe care o acordă Motown acestei trupe necunoscute din Gary.
O altă latură a domeniului muzical pe care Berry Gordy o cunoştea foarte
bine era managementul media. Cu Jackson 5 exista o imagine care trebuia recreată
şi apoi protejată. De exemplu, la prima lor apariţie pe coperta săptămânalului
naţional Jet povestea dintre pagini
nu aducea nici o revelaţie neaşteptată. Articolul din numărul publicat pe 6
august 1970, nu conţinea nici un citat al băieţilor ci doar o declaraţie
succintă a lui Joe. În schimb, membrii nenominalizaţi ai staf-ului Motown şi
purtătorii de cuvânt, comentau cu răsuflarea tăiată: “Ei încă vă mulţumesc, doamnă, domnule” şi “rivalii lor personali le dezvoltă profesionalismul” (referindu-se
la Motown). Într-un alt exemplu, Bob Jones, directorul de publicitate de la
Motown i-a cerut jurnalistului Ben Fong Torres: “Două lucruri trebuie să-mi promiţi. Fără întrebări despre droguri sau
politică. Nu au de a faca cu aşa ceva, altfel ar fi concediaţi.”
Pe la acea vreme, Regina Jones, care publica revista Soul îşi aminteşte: “Copiii Jackson sunt atât de manieraţi, atât
de bine crescuţi, cum nu am mai văzut în sau în afara show-biz-ului. Dacă te gândeşti
vreodată cum de sunt atât de drăguţi, este pentru că nu au avut suficientă
libertate.” Şi aşa însă, ea îşi dă seama că personalitatea lui Michael – la
numai zece ani – diferă de cea a fraţilor săi. “I-am dus într-un parc din Los Angeles pentru o şedinţă foto şi nu a
durat prea mult până au început să joace baschet acolo. Michael nu a jucat. El
a preferat să stea şi să vorbească. Punea întrebări despre orice. Putea fi într-o
mulţime de oameni sau înconjurat de oameni, dar el prefera să stea pur şi
simplu acolo şi să deseneze. Îţi puteai da seama ce copil sensibil şi grijuliu
era.”
Lansarea primei înregistrări cu Jackson 5, a fost foarte mult
anticipată la Motown. “Erai atat de uimit
de apariţia lor încât ştiai că o dată ce vor avea o înregistrare, vor fi
grozavi şi live.”, îşi aminteşte Noonan. “Motown a fost mereu în linia întîi cu talente care au încântat scena.
Pentru mine, aceşti copii sunt cei mai încântători. Nu avem nevoie decât de o
piesă de succes.”
Gordy avea şi cheia cu care să rupă piaţa cu
Jackson 5 – un cântec bun, unul care să exploateze atât energia tânără a lui
Michael, dar care să definească şi stilul propiu trupei. Aşa că mare parte a
anului 1969, Gordy a selectat material căutând piesa care ar fi transformat
potenţialul comercial al băieţilor într-un disc de aur. În final, într-una din
zile s-a întâlnit în biroul său cu trei compozitori necunoscuţi.
[1]
R&B – rhythm and blues
[2]
Circuit al teatrelor si al cluburilor de noapte in care performau
afro-americani pentru un public
afro-american
[3]
Argou folosit de afro-americani. Se mai numeste si Black English, Black
English Vernacular, Black
Vernacular English, Ebonics
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu