1984 - MICHAEL! / Capitolul 10 – Fata care i-a creat imaginea

MICHAEL!

by Mark Bego

(1984)

Traducere  şi adaptare în Limba Română, Mihaela A.R.

FATA CARE I-A CREAT IMAGINEA

Există mii şi zeci de mii  de lucruri ce trebuie căutate pentru a pune cap la cap o carte cum este aceasta. Într-o zi de sâmbătă din luna septembrie, în timp ce lucram la acest manuscris, iar prietenul meu Jack Cunningham presta munca de corectură, doi alţi amici – David Salidor şi Suzan Kressel – s-au oprit la mine pentru o cafea şi pentru a-mi furniza câteva materiale despre Michael, de care aveam nevoie.

Cum stăteam noi şi ne sorbeam cafeaua, Suzan, care este o mare amatoare a produselor marca Bloomingdale, a menţionat că a lucrat cândva la un afiş promoţional la care era implicată şi creatoarea de 24 de ani Jill Klein, stabilită în California. Suzan a continuat spunându-mi că Jill a lucrat ca stilistă a lui Michael, alegându-i ţinuta pentru video-clipul Billie Jean. Mi-a sugerat să stau de vorbă cu Jill pentru a culege informaţii despre talentul lui Michael şi despre „imaginea” lui.

Am sunat-o pe Jill şi am descoperit că are câteva istorioare şi observaţii de-a dreptul fascinante despre Michael. Mi-a fost de mare ajutor, dat fiind că informaţia a venit de la cea care l-a privit foarte de aproape şi i-a modelat „look-ul” pe care Michael l-a adoptat în anii precedenţi. Conversaţia noastră telefonică a decurs cam aşa:

-          (Mark) Care este diferenţa între felul cum arată Michael în viaţa de zi cu zi şi acela după care toată lumea o ia razna când îl vede în fotografii sau în prezentările video?

-          (Jill) Michael este foarte preocupat de felul cum arată, pentru că atunci când îşi face apariţia, într-o cameră de exemplu, nu mai exercită aceeaşi energie pe care o are pe scenă. În viaţa de zi cu zi se îmbracă obişnuit, aşa încât să nu atragă atenţia asupra lui. În schimb atunci când se îmbracă pentru ceva special şi apare în faţa camerei de luat vederi, parcă radiază ceva magic care te copleşeşte pur şi simplu. Lucrezi cu el câteva ore, să-i aranjezi părul, machiajul, hainele şi când totul este gata, te bulversează total. Parcă nu mai este aceeaşi persoană care a intrat mai devreme pe uşă.

Are o putere incredibilă de a transforma totul în ceva magic în faţa camerelor. Iar eu cred că machiajul, părul, hainele şi orice altceva de pe el dispar în acel moment. Se transformă total, iar el este de-a dreptul încântat de lucrul ăsta.

-          Am citit câteva articole în care declara că îi place foarte mult să portretizeze personaje. Crezi că acestea devin reale, atunci când el vede cum l-ai machiat, cum l-ai îmbrăcat, cum i-ai schimbat „look-ul”?

-          Absolut. Am încercat o nouă abordare... Am auzit că îi plac filmele vechi şi că starul său favorit este Fred Astaire. Aşa că am încercat o nouă abordare şi l-am îmbrăcat în stilul anilor ’40. Am creat „imaginea lui Fred Astaire” cu cravata legată în jurul taliei sau în fracul cu batista la buzunarul superior. Michael avea un aer atât de autohton, de parcă era desprins din acea perioadă, parcă era imaginea lui Astaire din oglindă. Şi îmbrăcat aşa, a dansat ca şi cum era într-un film cu Fred Astaire... până şi stopul acela pe vârful degetelor parcă era din filmele acelea vechi... şi îi plăcea la nebunie.

-          Tu ai fost stilistul la ultima sesiune foto pentru care a purtat puloverul galben cu diamant? Unde ai găsit acea bijuterie uriaşă?

-          Da... unde ai găsit acele fotografii?

-          CBS le foloseşte.

-       Eu nu le-am văzut încă. Acelea cu toţi fraţii? I-am fotografiat pe toţi împreună şi apoi, doar pe Michael.

-          Eu le-am văzut doar pe cele cu el, purtând o vestă galbenă.

-          .... cu papion şi ace cu diamante. Erau ale mele. Lui Michael îi plac lucrurile astea micuţe şi strălucitoare, uşor ostentaive. Le-a văzut şi a întrebat dacă se poate să le poarte şi el. ‚Sigur, arată grozav!’, i-am răspuns. Sunt patru ace adunate laolaltă aşa încât am format un ciorchine pe puloverul lui.

-          Deci acelea sunt de fapt patru ace pe care i le-ai aranjat atunci?

-          Da! Am mai adus câteva lucruri, ceva în genul epoleţilor, fireturilor purtate de militari, dar Michael a refuzat. Este împotriva a orice simbolizează câtuşi de puţin războiul. A fost foarte încântat de bijuteriile mele.

-          Când a avut loc această şedinţă foto? CBS a pus fotografiile în circulaţie prin august 1983...

-          Şedinţa a fost în mai.

-          Şi unde a avut loc?

-          În studioul lui Matthew Rolston, de-aici din California.

-          Matthew a făcut pozele?

-          Da.

-          Sunt extraordinare.

-          Într-adevăr, i-a făcut poze foarte frumoase lui Michael. Fotografiile sunt pentru revista lui Andy Warhol – Interview – şi s-au făcut şi cele pentru poster. I-am fotografiat pe The Jacksons împreună, apoi am lucrat pentru alte câteva fotografii publicitare cu Michael.

-          Tu ai ales ţinutele lui Michael pentru această şedinţă?

-          Da

-          În afara gardorebei lui?

-          Nu! De obicei, Michael cumpără tot ce îi aduc pentru şedinţele foto, pentru că îi plac hainele frumoase, dar habar nu are cum să le combine singur. Trebuie să aibe pe cineva care să i le asorteze. Dar vei găsi şi jeans-i şi cămăşi în carouri în garderoba lui.

-          Vrei să spui că există posibilitatea să-l găseşti îmbrăcat în haine de-a dreptul obişnuite, de joacă?

-          Numai dacă iese la joacă, caz în care nu-i prea pasă ce poartă. În ciuda acestui lucru, nu-i place să-şi dezamăgească publicul din pricina hainelor.  Şi trebuie să spun că are un simţ desăvârşit în privinţa asta.... recunoşte imediat vestimentaţia de calitate atunci când o vede. Şi e dornic să încerce orice. Este ceea ce numim, deschis la minte, isteţ.

-          Îi plac lucrurile de calitate.

-          Da, categoric.

-          Îmi poţi spune de unde provin aceste haine folosite pentru şedinţa foto?

-          Am cumpărat foarte multe piese de la Maxwell Blues, de la Madonna Man şi de la Jerry Magnan. Multe dintre ele le-am combinat. Mai sunt fotografii pe care nu ştiu dacă le-ai văzut, unde apare cu un pulover roşu cu monograma „J”.... este un „J” mare roşu. După ce l-a văzut, m-a chemat la el şi mi-a cerut câte unul din fiecare culoare disponibilă. Atunci când găseşte ceva care îi place, vrea câte un model de fiecare culoare pe care o găsesc. Îi plac lucrurile „foarte” autohtone şi elegante. N-ar purta îmbrăcăminte de piele pentru că nu îi place pielea, el fiind vegetarian.

-          Să înţeleg că este împotriva uciderii animalelor?

-          Categoric. De fapt, poartă îmbrăcămintea de piele ca accesoriu, pentru clipul Billie Jean şi mai poartă o haină de piele într-un poster, dar n-ai să-l vezi purtând piele în vestimentaţia zilnică, ci numai în spectacole. Nu agrează ideea hainelor fabricate din piele şi nu este de acord cu uciderea animalelor.

-          Costumul pe care îl poartă în clipul Billie Jean este grozav. Este creaţia vreunui designer?

-          Da, cred că a fost creat de cumnata lui.

-          Cum ai ajuns să te implici în clipul Billie Jean?

-          Am început să lucrez cu Michael de multă vreme, aşa că am fost chemată la studio să asortez pantofii... lucrurile pe care le-am combinat proveneau de la diverse case. Erau atâtea idei diferite în privinţa a ceea ce urmau să facă.

-          Deci ai ajuns la studioul de filmare cu o mare varietate de haine şi accesorii?

-          Până s-a ajuns la faza actuală a clipului video, totul a fost plănuit cu mult înainte. În final s-a optat pentru costumul de piele negru cu rever lung şi lat. A fost o alegere foarte bună pentru Michael. Să-ţi spun ceva. El este cel care deţine controlul absolut în tot ceea ce urmează să se întâmple. Iar acest lucru unii nu îl înţeleg. Probabil că este cel mai extraordinar geniu tânăr dintre toţi oamenii cu care am lucrat vreodată! Întotdeauna are ultimul cuvânt. De sus şi până jos la şosetele pe care le poartă. Practic, îţi spune exact ceea ce vrea, deşi el nu este în stare să iasă şi să-şi aleagă lucrurile vestimentare. Dar are un fler extraordinar şi se implică în absolut tot.

-          Vrei să spui că îşi creează un concept general iar tu nu trebuie decât să-l detaliezi.

-          Exact. Şi nimeni nu îl controlează. Nimeni.

-          Aşadar te aflii în situaţia în care el defineşte ceea ce îşi doreşte cu acest „look”, iar restul depinde de tine, în alegerea ţinutelor pe care să le poarte.

-          Da. Sau uneori îţi va spune „Nu vreau ceva care să mă facă să par ieftin sau la modă, în trend.” Asta este singura direcţie pe care ţi-o dă. Vrea să arate stilat şi clasic. Asta este singura direcţie pe care am primit-o vreodată de la Michael. Şi de atunci încolo, i-a plăcut absolut tot ceea ce i-am adus. Dar în privinţa muzicii lui sau a oamenilor din jurul lui sau a genului de muzică ascultată în timpul filmărilor sale, toate astea depind numai de Michael.

-          Te aflai pe platou atunci când s-a filmat Billie Jean?

-          Da.

-          Cum a fost experienţa şi cât de mult a durat până s-a ajuns la faza finală?

-          Am avut senzaţia că Michael plănuise totul cu mult timp înainte să se întâmple. Am fost acolo doar o singură zi. Doar în prima zi, apoi am plecat. Ceea ce am înţeles de la oamenii care lucrau acolo de mai mult timp, a fost faptul că totul se derula fără nici cea mai mică problemă şi că era cel mai bine organizat scurt metraj la care lucrase cineva vreodată. Am o mulţime de amici care au manevrat camerele şi alte lucruri de genul acesta. Nu le venea să creadă cât de perfect mergea totul, dat fiind că îţi ia mult timp cu filmările, mai ales dacă nu ştii ce trebuie să faci. Dar Michael plănuise totul, avea totul pregătit, povestea, totul, absolut totul.

-          Tot el a făcut şi coregrafia pentru Billie Jean?

-          Ţi-am spus că a făcut totul. Am întrebat pe cineva şi mi-a spus că şi pentru acest scurt metraj şi pentru Motown Special, el făcuse coregrafiile.

-          A fost incredibil, felul în care s-a ridicat pe vârfuri şi acele piruete.

-          Este foarte talentat. Nici nu mi-l pot imagina luînd lecţii de dans de la cineva.

-          Cum ai început să lucrezi cu Michael? În ce domeniu se încadrează experienţa ta?

-          Foto styling. Fotograful Matthew Rolston este un tip foarte tânăr. Are 27 de ani. M-a chemat într-o zi şi mi-a spus: „O să am o şedinţă foto cu Michael Jackson. L-am mai fotografiat odată, dar cred că voi doi o să vă înţelegeţi de minune. Îi face mare plăcere să fie înconjurat de tinere talente. Ţi-ar place?” Oh, Doamne, fireşte că mi-ar place să lucrez cu Michael Jackson.

Şedinţa era pentru revista Rolling Stone şi aceea a fost prima dată când am lucrat cu el. Oamenii îmi spuneau că... „E foarte foarte agitat atunci când e vorba de haine. Nu ştiu dacă o să o scoateţi la capăt cu el. Uneori vrea să poarte diverse lucruri din propria garderobă.” Dar atunci când a intrat şi a văzut vestimentaţia, a sfârşit prin a cumpăra tot ce adusesem. Eu adusesem hainele pentru şedinţa foto şi niciodată nu se mai întâmplase ca acestea să fie cumpărate de cel în cauză. Aşa am intrat în contact cu el.

Apoi, a început să mă sune. Îl avea pe acest Nelson, garda de corp personală, care suna şi comanda una, alta. În final, am ajuns să lucrăm împreună pentru şedinţele foto.

-          Când l-ai întâlnit prima dată? La şedinţa foto pentru revista Rolling Stone?

-          Da, atunci a fost prima dată. Am fost uluită, nu-mi venea să cred că era Michael atunci când a intrat pe uşă. Nici măcar nu se uită în ochii tăi când te întâlneşte prima dată, atât este de timid. Nu am mai întâlnit pe nimeni aşa de timid. Îi trebuie mult timp până să te privească direct în ochi atunci când stă de vorbă cu tine.

-          Eu l-am întâlnit la o petrecere dată în cinstea lui la Studio 54, în 1977. Era foarte drăguţ şi politicos, dar oarecum retras şi timid.

-          De curând am strâns câteva piese pentru el, insigne, ace, nişte bijuterii de la o prietenă care este designer în acest domeniu şi colecţionează astfel de piese foarte vechi. M-am uitat prin colecţia ei şi am ales vreo cincizeci pentru Michael. Ea s-a dus cu ele într-un suflet la el, spunându-i „Prietena mea Jill a pus deoparte aceste bijuterii pentru tine.” El i-a spus: „Da?! Sunt foarte frumoase. Mulţumesc.” După care s-a întors şi a plecat. Prietena mea a fost atât de supărată încât a trebuit să-i explic că ăsta este Michael, este pur şi simplu foarte timid, iar la o abordare ca aceea – cu atâta entuziasm din partea unei persoane pe care nici măcar nu o cunoştea – răspunsul nu putea fi decât unul timid. Uneori, oamenii consideră această atitudine ca pe una distantă, dar în realitate Michael este doar timid... foarte timid.

-          Trebuie să fie extraordinar să lucrezi cu cel mai mare star din lume.

-          Este. Ştii, atunci când am început să lucrăm pentru prima dată, noul album încă nu fusese lansat, iar el trebuia să finalizeze albumul E.T. pe care l-a făcut cu Steven Spielberg. Atunci a adus varianta demo a albumului Thriller şi am ascultat-o de nenumărate ori. În timpul şedinţei am ascultat numai Thriller. Beat It care este prima piesă de pe a doua faţă a albumului, a fost şi a rămas piesa mea favorită. La vremea aceea ştiu că i-am spus: „Va fi un mare succes, Michael!” Iar el m-a întrebat „Crezi?”, de parcă vorbele mele nu însemnau nimic în industrie! Dar i-am răspuns: „Da, cred! Acesta este marele hit!” E amuzant, pentru că am văzut ce s-a întâmplat cu albumul lui.

-          Cu cine altcineva ai mai lucrat?

-          Am lucrat mult cu Rick Springfield, Lionel Richie, Kenny Rogers, cu foarte mulţi oameni de televiziune: Linda Evans, Linda Carter, Linda Gray. Am dat câteva interviuri pentru revista People, pentru că aveam o linie de haine pentru bebeluşi. Nu ştiu dacă Suzan ţi-a spus.

-          Mi-a spus că faci schiţe.

-          Aşa este. Schiţez haine pentru bebeluşi. Este un job interesant, să ajuţi la cultivarea imaginaţiei cuiva. De aceea am senzaţia că am şi eu un aport la imaginea lui Michael, la noua lui imagine.

-          Pentru momentul Motown TV Special te-ai implicat în vreun fel?

-          Nu. Toată recuzita a fost făcută de una din cumnatele lui Michael. A făcut o treabă minunată pentru toţi fraţii. Cu toţii arătau excelent pe scena de la Motown Special. Fiecare dintre ei are personalitatea lui şi sunt extrem de diferiţi. Există persoane a căror imagine poate interfera cu imaginea alteia. Cu excepţia lui Michael. Dar toţi ştiu exact ce anume vor purta şi ce anume nu vor să poarte şi manifestă tendinţă către accesorii strălucitoare, pe care trebuie să le combini. Am avut o şedinţă cu toţi cei şase Jackson-i chiar înainte de Motown Special. Aceea în care Michael poartă acea vestă galbenă. Atunci s-au făcut fotografii cu toţi fraţii îmbrăcaţi în gri, galben şi alb. Fotografiile sunt foarte frumoase, ocazionale dar drăguţe. Altfel, este o adevărată corvoadă să-i aduni pe toţi, să-i ţii împreună şi să-i menţii fericiţi!

-          Mai ai altceva în plan, pregătit pentru Michael?

-          Nu în mod special.

-          Ar mai fi ceva de spus despre Michael din punctul tău de vedere? Ceva interesant pentru admiratorii lui?

-          Oamenii îmi pun mereu întrebări despre Michael. Probabil că este cel mai natural şi mai uluitor artist cu care am avut plăcerea să lucrez, iar în privinţa stilului, nu cunosc pe nimeni care să aibă atât de mult stil ca Michael. Este ca un manechin. Nu ştiu dacă ştii asta, dar Michael are manechine în casă. Iar el este dispus la provocări vestimentare, exact ca un manechin şi îi respectă pe toţi aceia cu care lucrează. Îl lasă pe fiecare să-şi facă treaba, dar urmăreşte totul. Deşi este un superstar, respectă pe toată lumea pentru ceea ce face. În timpul şedinţelor foto îţi va pune întrebări de genul: „De unde ştii că o să-mi placă asta sau cealaltă?” Vorbeşte cu tine de parcă ceea ce faci tu este la fel de special ca ceea ce face el. Iar asta am învăţat-o de la Michael. Respectă pe toată lumea ca şi cum toţi ar fi artişti. Nu găsesc cuvinte să spun suficient de multe lucruri bune despre Michael Jackson. Michael este o adevărată plăcere. M-a stimulat enorm de mult în profesie. Şi nu există atitudine extremă la Michael, nici un fel de atitudine ieşită din comun. Singurul lucru care poate fi interpretat ca atitudine este timiditatea lui.

Şi astfel şi-a creat Michael imaginea din ultima vreme – cu excelentul său gust în materie de stil şi cu ajutorul asistenţei lui Jill Klein!

(va urma)

1984 - MICHAEL! / Capitolul 9 - Michael Jackson - Star Video

1984 - MICHAEL! / Capitolul

MICHAEL!

by Mark Bego

(1984)

Traducere  şi adaptare în Limba Română, Mihaela A.R. 

MICHAEL JACKSON – STAR VIDEO

Anul 1983 va rămâne în memorie nu numai pentru Thriller, dar va fi venerat şi pentru momentul în care M-TV a pus stăpânire pe întreaga Americă. Preturindeni în Statele Unite, nu numai că puteai să-ţi asculţi artistul favorit acasă, dar te puteai bucura şi de privilegiul de a-i vedea prestaţia în clipuri video, transmise color şi în format stereo 24 de ore zilnic!

Prezentările video ale lui Michael Jackson erau două dintre cele mai semnificative momente capturate pe casetă video şi considerate deja „clasice”. Cu Billie Jean şi Beat It, Michael a demonstrat mai multă încredere, fler şi energie faţă de cele arătate în The Wiz. Ambele au fost gândite ca piese epice, fiecare expunând povestea sa şi conţinând toate elementele necesare să le transforme în filme de scurt metraj. Scenariile scurte (în special cel pentru Beat It) au condus la stabilirea de noi standarde în domeniul creativităţii video şi au sporit popularitatea lui Michael ridicându-l pe noi culmi.

Billie Jean se deschide cu scena în care un spion îmbrăcat cu un trench trage adânc din chiştocul unei ţigarete, păşind pe caldarâmul unui oraş cenuşiu. Scena se mută pe o monedă de argint rostogolită în aer, ce sparge parcă ambientul tulbure al serii cu strălucirea ei. Imaginea alternează de la monocolor la color şi focalizează pe o pereche de pantofi în două culori. Din nou moneda de un dolar rostogolindu-se în aer şi prinsă de o mână. Imaginea se mută pe Michael Jackson privindu-şi mâna în timp ce arunca moneda. Prezenţa sa este observată şi urmărită de spionul în trench, ascuns privirii la adăpostul întunericului.

Pe măsură ce înaintăm pe aleea dintre clădiri, întâlnim un om al străzii beat, sprijinit de zid şi cu capul într-un coş de gunoi. Cana goală apare în prim-plan în aşteptarea unei monezi. Michael se uită la el şi aruncă moneda de argint în cană. Cana este cuprinsă imediat de o lumină strălucitoare ce creşte în intensitate din interiorul ei şi brusc, hainele peticite ale cerşetorului dispar, transformându-se într-un costum alb elegant, cu brâu şi papion roşu de mătase! Până acum, versurile piesei Billie Jean au servit ca soundtrack narativ.

În afara aleii, strada e pustie, iar spionul caută un loc să se ascundă, printre ziarele împrăştiate şi gunoiul ridicat de vânt. Michael, în pantaloni şi sacou negre de piele, cu cămaşă rozalie, papion roşu şi şosete albe irizante, păşeşte pe alee. Fiecare dală pe care o atinge, începe să strălucească sub paşii lui. Sprijinindu-şi un picior de coşul de gunoi, îşi şterge partea albă a pantofului cu o pânză imprimată ca pielea de leopard, care mai apoi, se transformă într-un pui de leopard care traversează strada alergând.

În spatele scenei - Billie Jean

Michael continuă să meargă pe trotuar, trece de vitrina unui magazin privind trist. Apoi trece de un magazin de îmbrăcăminte şi de unul de articole foto. Atinge un felinar iar acesta începe să strălucească. Spionul, se furişează în spatele lui şi scoate un Polaroid SX-70 cu autofocus şi îl imortalizează. În vreme ce poza iese din corpul aparatului, Michael dispare.

Imaginea ni-l arată pe Michael pe un drum din afara oraşului, cu mâneca dreaptă a sacoului trasă în stilul Frank Sinatra, în timp ce nega verbal, paternitatea invocată în melodie: Billie Jean nu este iubita mea!, protestează el violent. Într-o serie de instanţe tăiate, depărate, apropiate şi stop cadru, Michael dansează, face piruete duble filmate cu încetinitorul şi îşi pocneşte degetele în aer. Singurele lui partenere de dans sunt două fete de pe un ecran electronic în ambientul dezolant al oraşului.

Scena se mută într-un dormitor al cărui pat este acoperit de un baldachin alb, apoi ... spionul şi din nou Michael continuînd să cânte pe drumul şerpuit. Din alee, Michael urcă câteva scări pentru a putea vedea interiorul dormitorului. În pat, se distinge silueta cuiva sub aşternutul alb. Aflat încă sub supravegherea spionului, Michael ridică aşternutul şi se strecoară în pat şi aşa cum se întâmpla cu orice lucru pe care îl atingea, acesta începe să strălucească puternic. În vreme ce soseşte poliţia, Michael dispare sub aşternutul patului, de parcă s-ar fi evaporat.

În scena finală, în vreme ce poliţia îl conduce afară pe spionul încătuşat, imaginea se mută pe trotuar, unde leopardul se transformă în pânza din care a „ieşit”, iar dalele aprinzându-se strălucitor, marchează urmele paşilor lui Michael îndepărtându-se. Sfârşit.

Michael şi Steve Barron (regizorul scurt-metrajului Billie Jean)

Fără nici un dubiu, cel mai tare şi cel despre care s-a vorbit tot anul a fost scurt metrajul pentru piesa Beat It. Regizat cu mult fler de premiatul Bob Giraldi, clipul video evidenţiază o mâniure excelentă a camerei de filmat. Coregrafia este semnată de Michael Peters, iar imaginea de Jill Klein.

Acest scurt metraj a fost comparat cu o mini-versiune a filmului Poveste din cartierul de vest (West Side Story), în care sunt prezente bandele de stradă, reprimarea agresiunii din cartier dar şi imaginea melodramatică a ceea ce reprezintă statutul de ‚macho’. În domeniul video muzical, s-a vorbit despre el ca despre o piatra de hotar... Din două motive! Pentru că este o capodoperă care a pus la „muncă zi şi noapte”(1) aparatele video pentru a face din ea cel mai înregistrat scurt metraj din vara anului 1983!

Scenariul de debut ne înfăţişează momentele dinaintea obişnuitelor bătăi între găşti, urmate de paşii a doi tipi îmbrăcaţi în costume de piele şi cu pălării, care ies prin uşile batante ale unui bar din L.A., în aerul nopţii de vară. În momentul următor, începe primul acord al melodiei. Afară, apar treptat şase membrii ai bandei îmbracaţi în haine viu colorate, se întorc, sar şi se pierd în bezna nopţii, căutând necazuri. Brusc, curioşii ies de prin cotloanele întunecate să vadă spectacolul iminent. Aerul e tensionat şi este cât se poate de clar că nimeni nu vrea să rateze una din ultimele confruntări ale bandelor războinice care stăpâneau cartierul. În vreme ce unul din lideri, îmbrăcat în alb, se îndreaptă spre câmpul de bătaie, începe linia lui Michael.

În spatele scenei - Beat It

Aflat în patul său, într-o cameră slab luminată, strângând frustrat perna în braţe; oare să înfrunte străzile întunecate sau ar fi mai bine să stea deoparte evitând pericolul? Pe alei roiesc tipi care mai de care mai macho, atraşi de zgomot. Michael se întoarce pe spate arătându-ne tricoul pijamalei imprimat cu clape de pian şi cheia sol. Sare din pat şi se gândeşte: „Nu contează cine greşeşte sau cine are dreptate (It doesn’t matter who’s wrong or right.)”

Jos în stradă, o altă bandă soseşte pe platforma unui camion. Michael iese pe uşa apartamentului său, purtând jacheta roşie de piele şi cu flăcări în priviri, anunţă că va aborda violenţa: „Beat It!” (în genul „întoarce şi celălalt obraz şi mergi mai departe!”). Pare că Michael şi-a pus în minte să le dea tinerilor punk-işti o parte din creierul lui înainte ca aceştia să înceapă nebunia.

Cadrele lungi înfăţişând membrii bandelor apărând dintr-un depozit sunt excelente. Aburul se ridică dens pe stradă, în vreme ce opozanţii se îndreaptă mărşăluind spre arenă.

Michael năvăleşte printre uşile batante ale barului .... dar nu e nimeni acolo. Se lasă peste  tejghea, se răsuceşte, trece pe lângă scaune furios şi alunecă în zona meselor de biliard.... dar nici aici nu e nimeni. În timp ce îşi cântă mesajul, pivotează, stopează, se întoarce cu graţia unui dansator antrenat şi punctează cu convingerea unui lider: „Beat it!”.

În spatele scenei - Beat It

În acest timp, uşile depozitului se deschid şi toate bandele sunt acolo, prezente! În vreme ce noi survolăm mulţimea adunată, observăm un „amalgam” de asasini, unul mai grozav ca altul. Cei doi lideri, cel în alb şi cel îmbrăcat în piele, sunt gata de duel. Ei se îndreaptă aroganţi unul spre altul şi brusc îşi arată „extensiile” mâinilor – fiecare are câte un briceag. Mâinile neînarmate le sunt legate strâns una de cealaltă cu o sfoară. Lamele cuţitelor ies la iveală, iar ei se pregătesc pentru „dansul morţii” agitându-şi armele. Se rotesc, se năpustesc şi atacă unul spre gâtul celuilalt cu lamele strălucitoare.

Pocnindu-şi degetele pe ritmul muzicii, Michael sare în mijlocul acţiunii ca într-o cuşcă cu lei. „Nu contează cine greşeşte sau cine are dreptate dreptate (It doesn’t matter who’s wrong or right.)”, continuă el şi în momentul următor, întreaga adunare începe să se mişte pe ritmul impus de el.

Se rotesc cu ferocitate şi se învărt în formaţie triunghiulară al cărei vârf este Michael: „thriller-ul” însuşi, capabil să convertească „orice în cel mai tare”. Loviturile, salturile şi piruetele care marchează această serie sincronizată a paşilor perfecţi sunt de neegalat în profesionalismul său şi în linia sa electrizantă. Adesea la graniţa cu break-dance-ul, scena descrisă este cheia filmului, magia în esenţa ei pură. În timp ce camerele de filmat depărtează imaginea pe măsură ce cântecul ajunge la final, simţi cum tocmai ţi s-a tăiat răsuflarea.

În spatele scenei - Beat It

În numărul din octombrie 1983 al revistei Record, regizorul Bob Giraldi îi povestea reporterului Alan Hecht cum s-a născut scurt metrajul Beat It. „I-am ascultat albumul şi am vrut să fac scurt metrajul pentru ‚Billie Jean’, dar managerii lui angajaseră deja un regizor britanic pentru asta. Apoi, au decis ca ‚Beat It’ să îl facă altcineva. Eu eram în Santo Domingo cu familia. Antony (Payne, producătorul său) era la New York, Michael era în California şi încercam cu toţii să vorbim la telefon între noi. Ai încercat vreodată să suni pe cineva în Santo Domingo? Într-o zi, soţia mea a ridicat receptorul telefonului şi a auzit: ‚Bună, Bob este acolo?’ Era Michael Jackson. Până la urmă am reuşit să vorbim. Mi-a spus că pentru el, piesa nu însemna nimic mai mult decât să-şi întoarcă şi celălalt obraz. Michael Jackson nu a stat niciodată în mijlocul unei înfruntări între bande. Michael Jackson, probabil că nici nu ieşea din casă! Credeam că lumea ştia că era însoţit şi protejat toată viaţa. Dar el a spus pur şi simplu: ‚Hai să facem ceva afară, pe stradă.’”

În spatele scenei - Beat It

Despre membrii unei bande actuale din Los Angeles, la care s-a apelat pentru filmul de scurt metraj alături de dansatori profesionişti, Bob spune: „Ne-au fost aduşi de poliţia din L.A. care a cooperat cu compania de producţie şi cu Ron Weisner. Poliţia ne-a avertizat să fim cu mare băgare de seamă şi am fost. N-am avut niciodată în viaţa mea o experienţă mai grozavă ca regizor decât aceasta, să-i urmăresc pe aceşti tipi duri. Se aflau sub comanda mea şi erau sceptici, dubioşi. Văzând cum începe prima secvenţă de dans, s-au privit unii pe alţii de parcă şi-ar fi spus ‚Iată-i pe fraţii noştri făcând ceea ce noi nu vom fi niciodată capabili să facem.’ Şi au descoperit ce înseamnă un alt fel de macho. Graţie acestei piese. Din acest moment am început să ne înţelegem. Credeam că violenţa miroase urât. Dar toată frumuseţea lui ‚Beat It’ constă în felul cum demonstrează că toată această paradă macho este de fapt o glumă. Am simţit cum pacea curge prin această persoană magică pe nume Michael Jackson. Desigur, dacă ar analiza-o cineva aşa cum se cuvine, ar vedea că piesa este anti-violenţă şi nu pro.”

În septembrie 1983, Giraldi i-a povestit lui Fred Goodman de la revista Cash Box, despre scurt metrajele care i-au adus faima: Pieces Of Ice – piesa Dianei Ross, Love Is A Buttlefield – Pat Banatar şi desigur Beat It al lui Michael Jackson. Iată câteva din comentariile făcute de Giraldi când se pregătea să prezinte noul scurt metraj al lui Michael Jackson şi Paul McCartney – Say, Say, Say.

„Banii.”, râde Giraldi motivând trecerea lui de la reclamele comerciale la scurt metrajele muzicale. „Banii şi şansa de a mă îndrăgosti de idolii mei. Nu, cu siguranţă nu a fost vorba de bani pentru că nu fac atât de des clipuri video aşa cum fac reclame comerciale. Şi cu siguranţă nu a fost vorba de lipsă de activitate. A fost, după cum obişnuim să spunem, următorul pas. În acest domeniu, totul se învârte în jurul nostru. Proiectele de acum nu mai seamănă deloc cu cele pe care le făceam cu şase săptămâni înainte. La început, nu se punea problema să fac eu aceste scurt metraje, pentru că nu ofereau o marjă de profit foarte mare. Dar văzând unde a ajuns Michael Jackson, mi-am dat seama că... nu-l voi lăsa nimănui altcuiva. Piesa mi-a plăcut foarte mult. ‚Thriller’ a fost excepţional, dar desigur nu a fost albumul care a ajuns astăzi şi atunci mi-am spus ‚Hai s-o fac şi pe-asta!’

În câteva articole se spune cu uşurinţă că m-am folosit de acest lucru ca de o rampă de lansare în cinematografie. Este total fals. Nu am făcut-o din acest motiv, ci pentru că mi-a plăcut ‚Beat It’-ul lui Michael Jackson. În plus, nu-mi place Hollywood-ul!

Este evident că Michael Jackson are talent!”, susţine Giraldi în continuare. „Însă riscul asumat de Pat Benatar a fost de departe cu mult mai mare., Când a intrat în acest studio stăteam cu inima strânsă pentru ea, dar nu s-a lăsat deloc intimidată. Ea a lucrat cu Michael Peters, coregraful nostru. A muncit şi iar a muncit, până a reuşit să facă ceva despre care eu cred că arată destul de bine. Şi a reuşit. Diana Ross era ceva mai auto-protectoare. A făcut ceea ce a putut. Având în vedere că îi place să fie în pas cu moda se simţea în largul ei, atunci când arăta foarte bine. Michael este magnific ca dansator şi performer. Felul lui de a reacţiona vine prin intermediul performanţei. Pat trebuia să danseze – lucru pe care nu îl putea face – şi trebuia să interpreteze (rolul)– lucru pe care nu-l mai făcuse vreodată din punct de vedere profesional. Iar eu cred că este o actriţă minunată. Dacă mi-ai cere părerea, cred că va avea o cariera de actriţă mult mai mare faţă de mulţi alţii.”

În prezent Bob se confruntă cu acuzaţiile care i se aduc în privinţa costurilor foarte mari pentru clipurile video. Beat It a depăşit bugetul cu 100.000 de dolari. „Într-un interviu de acum câteva săptămâni pentru revista ‚Los Angeles Magazine’”, spune Giraldi, „am fost acuzat de câţiva colegi regizori că aş avea destui bani să intru în acest mediu, să mă joc, să experimentez şi să-i ruinez pe ceilalţi. Asta e o porcărie! N-am făcut decât să-mi iau munca în serios şi să acţionez în consecinţă. Am cheltuit destui bani, plus profitul meu, pentru a crea, concepe, regiza şi realiza scurt metraje aşa cum se cuvine. Vino oricând pe platou şi întreabă-l pe Paul McCartney sau pe Michael Jackson sau pe Pat Benatar, iar ei îţi vor spune că sunt un profesionist. Asta înseamnă că alţi regizori nu sunt? Poate că da. Sau poate că munca mea este mai bună ca a lor.

Ceea ce înainte însemna să ‚iau camera pe umăr şi să experimentez’ este un mediu profesional depăşit de un alt fel de profesionalism. Iar eu sunt unul dintre acei profesionişti. Lucrez în felul meu şi voi pune la bătaie munca, câştigul şi integritatea mea pentru a le demonstra că se înşeală.”

În acelaşi număr al revistei, David Bowie îşi exprima speranţa ca de acum înainte să nu înceapă toată lumea să facă clipuri video în genul Poveste din cartierul de vest. „Ştii ceva?”, spune Bob Giraldi. „Îi doresc lui David Bowie, ca video-clipurile sale să fie la fel de bune ca şi muzica lui. Muzica lui este extraordinară, iar el este un artist minunat. Dar video-clipurile lui, în opinia mea,  sunt de amator. Nu e nevoie să mă apăr. Ştiu că le este frică, tinerilor regizori incapabili să surprindă aceeaşi atitudine, coregrafie, atracţie sexuală şi emoţie pe care am reuşit eu să le surprind.

Nu proiectez clipuri video pentru a vinde neapărat înregistrările. Eu proiectez o poveste bazată pe propria viziune şi inspiraţie pe care mi le furnizează muzica. ‚Beat It’ m-a dus înapoi în copilărie şi mi-a adus aminte de ‚taurul’ super-macho (este vorba despre el însuşi) pe care l-am văzut crescând în Patterson, New Jersey. Nu are nimic de-a face cu ‚Poveste din cartierul de vest’. Iar Michael Jackson a subliniat asta spunând: ‚OK, asta este declaraţia mea împotriva violenţei, declaraţie pe care o fac prin muzică, iar asta este viziunea ta anti-macho, de regizor. Pace prin dans!’”

Beat It şi celelalte proiecte ale lui Bob Giraldi, şi-au pus amprenta pe filmările comerciale? „Da.”, recunoaşte Giraldi. „Tocmai am făcut o reclamă la NARM(2) şi am încercat să-l contactez pe ‚Jellybean’ Benitez(3) să realizeze mixajul. Nu a mers, dar am căutat un realizator de mixaje bun, să iasă ceva excepţional. Când am realizat reclama pentru McDonald’s, staful a trebuit să caute cei mai buni muzicieni, altfel puteam spune ‚adio!’ proiectului. Muzica a schimbat totul. De exemplu ‚Flashdance’(filmul). Povestea este atât de superficială, încât dacă faci greşeala să plonjezi în ea, ţi-ar plesni capul. Însă muzica te ţine locului. Ne aflăm în epoca muzicii şi ea e conceptul.

Încearcă să fii diferit.”, continuă Bob în abordarea sa. „Pe de o parte, David (Bowie) mă acuză că am făcut dans şi ‚Poveste din cartierul de vest’, însă eu cred că el a vrut să spună că i-a plăcut mai mult faza experimentală. Pe de altă parte, cred că faza experimentală este absolut minunată. Problema este că acest lucru conduce la o multitudine de similarităţi. Dacă ceva nu este sigur în mediul creaţiei, acest lucru este momentul în care devii învingător. ‚Sari pe el!’ Nu crezi că video-clipul lui Stevie Nicks – ‚Stand Back’ se inspiră din ‚Beat It’? Eu îţi spun că da. Singura lui problemă este faptul că Stevie Nicks nu ştie să danseze.”

În ciuda politicilor tipice de alcătuire a programelor M-TV, Beat It-ul lui Michael conduce playlist-ul, nu însă şi Pieces Of Ice al Dianei Ross. Ce părere are Giraldi de acest aspect? „Am vrut să fac video-clipuri cu artişti de culoare pentru că îmi place foarte mult muzica lor.”, explică el. „Eu nu am orientări de culoare – sunt cea mai nemiloasă persoană din lume şi voi face întotdeauna doar ceea ce mă inspiră şi mă extaziază. Privind retrospectiv, probabil că motivul pentru care M-TV nu a difuzat piesa ‚Pieces Of Ice’ este acela că melodia nu e tocmai grozavă. Dar nu poţi spune despre ‚Pieces Of Ice’ că nu ar fi la fel de bună ca 60% din materialul difuzat de M-TV. Şi atunci, de ce nu au difuzat-o? Pentru că, a spune că nu este un material suficient de bun, este doar o scuză pentru M-TV. Ei preferă muzica rock. L-aş numi un post rasist, lucru nu tocmai agreat peste graniţă. Aşa că vor difuza numai Michael Jackson, pentru că trebuie să dai Michael, mai ales de când este cel mai popular artist din lume. Şi Donna (Summer). Din orice motiv trebuie s-o dea pe Donna. Iar pe Rick James să-l ţină deoparte. Cred că tot acest aspect, M-TV îl valorifică prin intermediul presei. Cred că le place această controversă, este ceea ce-i face aparte. Eu cred că e o mare prostie.”

La acea vreme, Giraldi plănuia să preia producţia versiunii video a piesei Say, Say, Say. Previzualizându-şi planurile, el ne dezvăluie: „Vom încerca o abordare umoristică. Cred că M-TV are nevoie de umor. Este o piesă periodică pentru mine, dar nu şi pentru istorie. Din punctul meu de vedere nu are un nivel ridicat – se află în afara muzicii. Deci nu sunt implicat emoţional. Sunt implicat doar pentru că Paul McCartney este idolul meu. Eu cred că video-clipurile pop au nevoie de mai mult umor. Sunt mult prea serioase şi prea violente. Toată această furie şi ostilitate care înseamnă rock’n’roll poate fi şi plictisitoare. Aşa că vom încerca şi vom face ceva cu totul diferit.” 

În urma premisei inteligente a lui Giraldi, îi regăsim pe Michael şi pe Paul în postură de vânzători de elixire în chiar perioada recesiunii, călătorind la adăpostul unui spectacol de vodevil intitulat Mac şi Jack. În acest scurt metraj mai apare Linda McCartney în rolul pianistei, dar şi sora lui Michael, LaToya în rolul unei dansatoare pasagere în călătoria lor. În paranteză fie spus, pentru scurt metrajul Thriller, regizorul John Landis a luat lucrurile cu mult mai avansate, având la dispoziţie scenariul complet şi etapele necesare pentru întruchiparea „Vârcolacului” de către Michael. Ceea ce a reuşit să facă Bob Giraldi prin munca sa la scurt metrajele Beat It şi Say, Say, Say constă în aceea că a dezvăluit cu succes talentul lui Michael Jackson în faţa camerei de filmat, într-un mod în care nimeni nu a fost în stare să o facă, nici în spectacolele de televiziune, nici în alte filme. Beat It a fost ca un semnal, a atras atenţia asupra faptului că valoarea lui Michael ca vedetă de film muzical s-a cvadruplat. Rolul său de sperietoare confuză din filmul The Wiz poate că i-a oferit un loc plăcut pe marele ecran, dar Beat It a fost cel care i-a dezlănţuit stilul carismatic şi mişcările senzuale, cu încredere şi profesionalism. A fost cel care a creat o nouă dimensiune a creativităţii pentru Michael Jackson.

---

(1) Joc de cuvinte cu referinţă la piesa „Working Day And Night”

---

(2) North American Reciprocals Museums

(3) John Benitez cunoscut ca Jellybean Benitez (n. 07.11.1957) – baterist, chitarist, compozitor, remixer şi producător muzical american. A realizat câteva mixaje pentru Madonna, Whitney Houston, Michael Jackson şi Pointer Sisters.

(va urma)