1984 - ON THE ROAD WITH MICHAEL! / Capitolul 9 – New Jersey, New York şi Knoxville

On The Road With Michael!

by Mark Bego

(1984)

Traducere  şi adaptare în Limba Română, Mihaela A.R.

Capitolul 9

NEW JERSEY, NEW YORK ŞI KNOXVILLE

Atunci când am ajuns în Kansas City/Missouri, pe 6 iulie, presa a oferit itinerariul detaliat al celor 13 oraşe în care urma să aibă loc turneul Victory, inclusiv finalul său în Anaheim/California (7 şi 8 noiembrie). Acest program bine pus la punct ne-a oferit atât nouă jurnaliştilor cât şi întregii lumi sentimentul (sau iluzia) că după toate confuziile anterioare, după semnalele amestecate şi starturile false, turneul s-a înscris pe linia lui, bine planificată şi sub un real control. Ei bine, ce credeţi? Ne-am înşelat cu toţii – masiva confuzie abia începuse.

Zvonurile schimbărilor au început imediat după primele trei concerte de la Kansas City, iar zăpăceala a pus stăpânire pe toată durata concertului. În cele mai multe cazuri, fanii lui Michael Jackson erau asemeni unor marionete pe sfori din pricina biletelor puse în vânzare cu numai câteva zile înainte de concerte. În ciuda incontestabilei şi incredibilei carisme pe care o avea Michael pe scenă, planing-ul turneului era într-o totală şi penibilă dezordine!

„Noul program oficial” nu ajungea să îmbătrânească nici măcar o săptămână şi deja nu mai era de actualitate. Primul zvon a fost acela că pe itinerariu a fost adăugat Washington D.C. în zilele de 28 şi 29 iulie. Ok! A fost inclus. A fost exclus. Iar a fost inclus şi iar a fost exclus, oficial. Următoarele patru date la Madison Square Garden din New York erau şi ele în pericol de a fi anulate în favoarea Complexului Meadowlands Sports din estul Rutherford-ului/New Jersey. Era evident pentru toată lumea că nu se ştia ce urma să se întâmple după Jacksonville. Agentul meu de călătorii ajunsese în pragul nebuniei. În cele din urmă, duminică 22 iulie, s-a anunţat că două din datele de la MSG au fost anulate şi au fost adăugate alte trei pentru Meadowlands, iar Washington D.C. va găzdui turneul probabil în a doua jumătate din septembrie.

Puteau să sară fanii lui Michael precum cîinii lui Pavlov când au auzit că în zona lor s-au pus biletele în vânzare? Era cumva Papa? Ei bine, răspunsul la aceste două întrebări era absolut afirmativ, iar în acea duminică dimineaţa când au fost anunţate datele pentru New York, într-un interval mai mic de 9 ore, toate cele 167.000 de bilete au fost vândute pentru 29, 30 şi 31 iulie la Meadowlands şi 4 şi 5 august la MSG.

Conform celor declarate de promoter-ul şi directorul de la Stadium Management Corporation, Chuck Sullivan, concertele de la MSG au pierdut 100.000$ pe noapte pentru că nu s-au putut utiliza decât 16.000 de locuri din capacitatea de 18.000 a sălii. În schimb la Meadowlands, care are o capacitate de 80.000 de locuri, 45.000 de bilete au putut fi vândute pentru locuri cu vizibilitate totală. Michael şi fraţii lui au insistat foarte mult ca cel puţin două date la MSG să fie menţinute. Până la urmă, cum poţi avea un mega-turneu al secolului şi să nu performezi în capitala media a lumii? Despre acest subiect, Marlon Jackson a declarat: „Concertele de la Madison Square Garden vor fi mai bune faţă de cele în aer liber. Audienţa este mai apropiată de tine, ai posibilitatea să simţi vibraţia şi să relaţionezi cu publicul.”

Pentru a complica lucrurile mai departe, spectacolele din Indianapolis/Indiana au fost anulate şi dacă părea că pe 17 şi 18 august acestea erau programata în Champaign/Illianos, pe 30 iulie a căzut şi această posibilitate. Pe 29 iulie Chuck Sullivan a anunţat că îi va convinge pe Jackson-i ca turneul să fie extins până în luna decembrie, cu un final grandios în ziua de Crăciun pe Stadionul Aloha din Hawaii. La acest plan s-a renunţat însă pe la mijlocul lui august la întâlnirea cu presa de la Detroit. Rapoartele complet incerte şi conflictuale au continuat să prevaleze în vreme ce turneul Victory se îndrepta spre un uriaş necunoscut.

Dar, destul cu planing-ul năucitor şi ilogic al turneului .... să ne vedem mai departe de spectacol!

MEADOWLANDS

Când am aterizat pe aeroportul LaGuardia, duminică 29 iulie, la vreme pentru primul concert din acea seară din New Jersey, am luat ziarul New York Times, în care am descoperit un articol intitulat „Speculanţii vând locurile la turneul Jackson-ilor cu 700$!” Să mor nu alta - 700$! Pentru concertele de la Meadowlands şi MSG, speculanţii comercializau biletele în general la sume cuprinse între 125 – 200 dolari bucata, dar recordul turneului a fost într-adevăr un anunţ clasificat plasat de o persoană din Delaware care a oferit spre vânzare un loc „central pe rândul din faţă” la suma astronomică de 700$. Abia atunci mi-am dat seama că beneficiam de un tratament rar pentru aceste spectacole din New Jersey şi New York. Atunci când new-york-ezii se bagă în ceva de asemenea proporţii, să fii sigur că vei avea parte de o reală extravaganţă mediatică!

Seara deschiderii celor trei concerte din Meadowlands a debutat cu o recepţie de presă fantastică ţinută la clubul stadionului şi a căror gazde au fast Jackson-ii, Epic Records şi Stadium Management Corporation. Toţi prietenii mei jurnalişti erau acolo, de la fiecare revistă, cotidian sau post de televiziune majore. Cel mai mult m-a impresionat să aflu că New York Post şi-a trimis criticul de teatru, pe Clive Barnes, pentru a urmări spectacolul – şi i-a plăcut foarte mult!

În rândul audienţei din acea seara caldă de duminică de pe Stadionul Giants din Complexul Sportiv Meadowlands, se aflau mama lui Michael, sora lui - Janet, actorul Erik Estrada, Yoko Ono cu fiul său Sean Lennon şi regizorul Bob Giraldi. După numărul de jonglerie al lui Chris Bliss, Jackie Jackson a intrat în scenă sprijinindu-se în cârje. Aceasta a fost prima sa apariţie pe parcursul turneului Victory. Audienţa era extrem de încântată şi trăia la maxim evenimentul. Orice critic din zona muzicală new-york-eză, de pe o rază de 80 km, se afla acolo, în acea seară în East Rutherford/New Jersey, iar Jackson-ii le-au oferit cu adevărat unul dintre cele mai detaliate şi inspirate spectacole. Deşi pentru mine, aceasta a fost cea de a 10 vizionare a spectacoului, literalmente mi s-a făcut piela de găină graţie răspunsului de un entuziasm necontrolat al audienţei, din prima clipă când Jackson-ii au apărut pe scenă. În mod special, Michael a fost bateria de energie a acelei seri.

Bătând ritmul piesei Off The Wall într-un clopot, Tito a ridicat mulţimea la cotele freneziei, iar Michael şi-a fascinat şi uluit adoratorii, aducându-i pe toţi la unison. În acea seară, înmănuşatul, ni s-a oferit nouă în întregime!

Atunci, am văzut şi o mare noutate în spectacol – de fapt, prima văzută în acest turneu. În ciuda zvonurilor conform cărora urma să fie adăugat ceva de pe albumul Victory, acestea s-au dovedit false. Imediat după ce a încheiat Let’s Get Serious, Jermaine a anunţat: „Aş dori să vă prezint o piesă de pe noul meu album ‚Dynamite’.” A fost o alegere excelentă, aceea de a înlocui Do You Like Me, abandonată la Dallas. Piesa Dynamite a fost cel mai listat proaspăt single în numărul din săptămâna precedentă a revistei Billboard şi părea a fi un succes exploziv pentru Jermaine. A fost o piesă pe deplin gustată în meniul de succese servite în concertul Victory!

Răspunsul mulţimii în timpul concertului din acea seară a fost cel mai puternic de până acum; spectacolul devenind tot mai incitant cu fiecare performanţă.

În seara următoare, Jermaine arăta de parcă s-ar fi distrat de minune. Era mult mai relaxat de cum mergeau lucrurile pe scenă. Tuturor le plăcuse Dynamite iar succesul celor trei piese ale sale îi dădeau putere şi încredere.

Înainte de spectacolul de luni, publicul a intrat în ceva la care nu am mai fost martor până atunci. Pentru a se distra înainte de începerea concertului, în mod secvenţial, oamenii se ridicau în picioare, îşi ridicau braţele, strigau şi se aşezau la loc. Efectul vizual era acela al unor valuri, ale căror unde se propagau dintr-o parte în cealaltă a tribunelor. Mişcarea, care a început printre câţiva, a cuprins curând întreaga mulţime de 45.000 de spectatori. Atunci când a început spectacolul, şi-au intensificat mişcarea, continuînd animaţia cu acelaşi talent cinetic.

Marţi, 31 iulie, în cea de a treia seara la Meadowlands am avut un invitat surpriză în persoana lui Jackie Jackson care a intrat în scenă în timpul piesei I’ll Be There şi s-a alăturat vocal fraţilor săi. A fost pentru prima dată în acea vară când el şi-a făcut apariţia pe scenă, aşadar a fost un moment special! Toate cele trei concerte de la Meadowlands au atins culmea succesului. Acum, în aşteptatea părerilor criticilor, venise vremea ca cei cinci fraţi să concerteze în cel mai mic dar cel mai prestigios loc din turneul lor – cea mai cunoscută în lumea show-biz-ului din Manhattan – arena Madison Square Garden, situată în inima New York-ului!

MADISON SQUARE GARDEN

Duminică seara la „întâlnirea de presă” de la Meadowlands, Chuck Sullivan ne-a informat pe noi, scribii nesătui ai mass-mediei, că cele două date programate pentru Madison Square Garden vor fi semnificative din mai multe motive. Nu numai pentru că este cel mai mic loc de desfăşurare al concertului Victory, dar va fi şi cel mai bine păzit. Nu numai că va lipsi eşafodajul masiv al scenei, dar tot echipamentul Jackson-ilor de 60.000 lire sterline, a ceea ce însemna sunet şi lumini va fi suspendat de tavan, oferind locaţiei cea mai mare încărcătură suspendată din istoria MSG-ului!

Riscuri de crime, revolte şi scandaluri – toate aceste griji atârnau ca un nor negru asupra celor două concerte ale Jackson-uilor la faimoasa arenă new-york-eză.

Atunci când am realizat săptămânalul turneu Victory pentru reţeaua de radio australiană, i-am explicat producătorului, Vesna Mezic că Jackson-ii urmau să performeze la MSG. La care ea mi-a replicat prin telefon din Adelaide/Australia: „Nu-i aşa că este un loc încântător – Michael Jackson cântând în mijlocul unei grădini pline de flori!” A trebuit să-i explic: „Nu, nu, nu, Vesna, nu este vorba despre o grădină cu flori, este o arenă uriaşă în centrul Manhattan-ului!”

Atunci când s-a făcut acest anunţ, despre concertele la MSG, în mintea fiecăruia s-au înfipt două evenimente specifice. În anul 1981 când trupa a performat ultima dată acolo, în timpul concertului, delincvenţa juvenilă a scăpat de sub control şi s-a transformat în fapte penale. Iar cu numai un an în urmă, în iulie 1983, la concertul în aer liber al Dianei Ross – în mijlocul Parcului Central – grupuri de huligani au bătut şi jefuit oameni din audienţă, cauzând banarea tuturor concertelor rock susţinute în parc. Revenind la concertele Victory de la MSG, acesta este locul unde trupele de heavy-metal precum Black Sabbath au atras cele mai indezirabile bande de huligani.

Primarul New York-ului - Ed Koch, Jackson-ii şi oraşul însuşi nu se aflau sub nici o circumstanţă care să conducă la un alt fiasco ca cele precedente. Conform celor declarate de Chuck Sulivan la întâlnirea de presă de la Meadowlands măsurile de securitate „vor fi substanţiale”. Sullivan a mai adăugat: „Aceste spectacole nu numai că vor fi cele mai bine păzite din tot turneul, dar vor fi şi cele mai bine păzite evenimente din istoria MSG. Am avut 12 victorii în termenii nici unui incident şi vom mai avea încă două în acest week-end.”

Pentru realizarea acestui scop, peste 2000 de ofiţeri ai poliţiei new-zork-eze se aflau la datorie în timpul acestor evenimente. Conform şefului departamentului operaţiuni al poliţiei din New York, Robert Johnson „Niciodată nu am avut o desfăşurare de forţe ca aceasta, dar nici o personalitate ca Michael Jackson.” Începând din vestul Bulevardului 5 (Fifth Avenue) şi din nordul Străzii 23, personal am văzut câte patru ofiţeri la fiecare colţ de stradă din jurul arenei MSG. Zona dintre bulevardele 7 şi 8 şi dintre străzile 33 şi 31 a fost declarată „zona îngheţată” în care fiecare persoană mergea una în spatele celeilalte cu biletul la vedere pentru a fi arătat la intrare. Coada se întindea pe lungimea a patru blocuri. Acesta era singurul loc prin care se putea intra în Madison Square Garden în cele două seri. V.I.P.-urile trebuia să intre tot din bulevardele 7 şi 8 şi erau nevoite să treacă printre şirurile de poliţişti şi poliţiste, către intrarea estică a arenei. Era cel puţin câte un poliţist înarmat din 3 în 3 metri – iar asta se întâmpla în zonele de protecţie cel mai puţin populate. La fel de paranoic sunt şi eu atunci când vine vorba de situaţii cu pericol potenţial. O pot spune onest că niciodată în viaţa mea, de când trăiesc în New York, nu m-am simţit mai în siguranţă ca acum!

Pe ornamentul de deasupra intrării în Hotelul New York (fostul Statler Hilton) se aflau busturile celor şase fraţi Jackson înalte de aproape 2 metri şi un banner pe care se putea citi „Pepsi prezintă The Jacksons”. Acesta este hotelul în care a fost scrisă piesa de succes al lui Glenn Miller „Pensylvania 6-5000” în 1940. În acest week-end, hotelul arăta de parcă ar fi aparţinut unei alte dinastii muzicale – aceea a Jackson-ilor!

În timpul numărului său de jonglerie, Chris Bliss s-a adresat publicului: „Sunteţi foarte norocoşi – sunteţi pe cale să vedeţi spectacolul în living-room!” Şi într-adevăr, chiar aşa era – intim, confortabil şi manierat. Nici în cele mai sălbatice vise ale mele, nu am crezut că mă voi simţi aşa în acea seară în mijlocul a 16.000 de oameni, în Madison Square Garden. Dar, experienţa a fost intimă în comparaţie cu restul turneului Victory. Nu numai că au lipsit scena uriaşă şi pânzele cu cei trei copaci, dar s-a dus şi uriaşul ecran de proiecţie.

Titlul rubricii Life din ediţia de miercuri, 1 august 1984 a USA Today, scria cu litere bolduite: „Mick i se va alătura lui Michael .... şi celorlalţi Jackson-i pe scenă, sâmbătă la arena new-york-eză Madison Square Garden. Jagger şi Dl. Thriller vor interpreta piesa lor de succes ‚State Of Shock’, inclusă pe LP-ul Victory, aflată pe locul 3 în topuri săptămâna aceasta.” Chuck Sullivan a confirmat zvonul în ediţia de vineri a aceluiaşi cotidian. Auzisem şi eu zvonul persistent că Jagger va participa la unul dintre concerte pentru o filmare a istoricului duet live, pe scenă – dar nu s-a materializat în timpul nici uneia dintre serile de la MSG, ceea ce a fost cât se poate de dezamăgitor. Dincolo de asta însă, am fost martorul a două seri excelente ale lui Michael, Randy, Marlon, Jermaine şi Tito. Iar duminică seara, l-am putut revedea pe Jackie, dar nu pe scenă ci în spaţiul din culise de pe partea dreapta.

În timpul performanţei de sâmbătă, cum a început Off The Wall, Michael a strigat spre public: „Nu staţi jos – vreau să vă văd dansând şi distrându-vă!” Şi credeţi-mă, exact asta am făcut! În acea seară l-am văzut în mulţime pe Andy Warhol. În seara de duminică i-am văzut pe primarul Koch, Cyndi Lauper, Pia Zadora, Bette Midler, John Denver, Neil Sekada, Peter Frampton, Brooke Shields şi Emmanuel Lewis. Aflat în Manhattan, într-o seară Michael a luat cina cu Katherine Hepburn la locuinţa ei din New York.

După spectacolul de duminică seara, eu am participat la o petrecere la discoteca Limelight, pe care Arista Records a dat-o pentru Jermaine. Acolo au cântat Shirelles şi Whitney Houston (nepoata Dionnei Warwick) care şi-a demonstrat abilităţile vocale. Petrecerea s-a încheiat cu Whitney şi Jermaine interpretând duetul lor Take Good Care Or My Heart.

Cu tot potenţialul pericol care a planat asupra datelor de la MSG, totul a decurs incredibil de bine. Cât priveşte cotarea celor două seri – publicul de sâmbătă a fost un pic mai supus, poate din pricina atmosferei impuse de „stilul poliţiştilor anului 1984”, dar în seara de duminică publicului nu i-a mai păsat de nimic. Au venit să petreacă şi exact asta au făcut, dar fără să sară peste limite.

Iar voi credeaţi că New York-ul este un oraş periculos? Ei bine, ceea ce a urmat în oraşul următor, aproape că a terminat întregul turneu Victory!

AMENINŢĂRI CU MOARTEA ÎN KNOXVILLE

Luni, 6 august, am zburat acasă la Detroit pentru o reuniune de familie. La ştirile de la ora 23:00 din acea seară s-a anunţat că viaţa lui Michael Jackson ar fi fost ameninţată, iar concertele programate pentru următorul week-end pe Stadionul Neyland de la Universitatea din Tennessee au fost amânate pe termen nelimitat! În ziarele de a doua zi erau o mulţime de rapoarte conflictuale în ceea ce priveşte soarta concertelor din Knoxville. Biletele pentru datele de 10 şi 11 august s-au vândut atât de bine încât a mai fost adăugată încă o programare pentru data de vineri 9 august. Acum însă, toate cele trei erau în pericol de a fi transformate în adevărate dezastre. Şi ce se va întâmpla cu restul turneului?, a întrebat toată lumea. Concertele din Indianapolis şi Champaign au fost deja anulate, iar contractele deja semnate pentru Detroit. Să aducă aceste amninţări cu moartea, sfărşitul turneului Victory?

După spusele dj-ului din Knoxville, Bob Anderson, cunoscut ascultătorilor săi de la WOKI-FM sub porecla de „Banditul”, tot acest haos a pus stăpânire pe oraş de luni de când s-a pomenit la ştiri despre scrisorile de ameninţare primite la redacţia cotidianului Knoxville News-Sentinel şi la Universitatea din Tennessee. Anderson a mai spus că deşi concertele au fost anulate în cursul după-amiezei, au fost repuse în program mai târziu în acea seară.

Bob mi-a explicat: „Am confirmat că au fost într-adevăr anulate şi am continuat să ţinem publicul la curent cu ştiri despre această stare. Evident că era ştirea care ţinea jurnalul de la ora 18:00 din acest oraş şi de peste tot. Nici un cuvânt nu mai conta cu excepţia acelora legate de ameninţările primite de Jackson. Aşa că stăteam acolo informând întreg statul şi sunt convins că mare parte a naţiunii ştia deja despre acest lucru, anume că turneul fusese anulat pe termen nelimitat. Puţin după ora 23:00 am primit informaţia că turneul se va desfăşura conform programului, ceea ce sunt sigur a creat pandemia. A doua zi era ceva de genul – Ooops!, nu contează!”

Anderson continuă: „Nu a existat nici o explicaţie în plus până ce Bob Sullivan (coordonatorul turneului) a ţinut o conferinţă de presă miercuri, în care a declarat că a avut o întâlnire cu Jackson-ii, cu gărzile lor de corp şi cu FBI-ul, în care au analizat cu atenţie scrisorile şi au concluzionat că spectacolele pot fi ţinute fără nici o problemă din partea trupei sau a fanilor. Dar cu siguranţă, toate astea au întors oraşul şi mare parte din acest stat cu susul în jos, cel puţin pentru un interval cuprins între 15:00 – 23:30. Pentru Knoxville a fost o poveste destul de mare pentru ca oamenii de ştiri să întrerupă programele reţelelor locale care transmiteau Jocurile Olimpice, pentru a anunţa că turneul Jackson-ilor se află înapoi pe cursul său!”

Ambele ameninţări au fost tipărite cuvânt cu cuvânt în ediţia de miercuri a cotidianului Knoxville News-Sentinel, fiecare prezicând în felul său că Michael Jackson urma să fie asasinat pe scenă şi mulţi dintre fanii săi îl vor urma într-o manieră violentă. Fiecare dintre cele două scrisori reprezenta opera evidentă a unui individ cu perturbaţii mintale care nu avea altceva mai bun de făcut cu timpul lui decât să provoace probleme.

S-a apelat la ajutorul FBI-ului pentru a analiza cele două scrisori de ameninţare, concluzia specialiştilor fiind că acestea erau doar simple ameninţări nefondate care nu prezentau un real pericol la siguranţa lui Michael sau a audienţei. Oricum, lucruri de genul acesta nu se trec cu vederea aşa uşor. Drept urmare, s-au luat foarte multe măsuri de prevedere pentru a asigura securitatea oricui participa la aceste concerte.

Faţă de această situaţie, Chuck Sullivan a declarat: „Dacă am putut concerta de cinci ori la New York fără nici un incident, ştiu că putem concerta de trei ori şi în Knoxville. Nu ne putem lăsa intimidaţi de astfel de lucruri, altfel vom fi ameninţaţi tot timpul.”

Măsurile de securitate s-au înăsprit şi s-a anunţat în mod repetat că există lunetişti înarmaţi pe acoperişurile celor mai înalte clădiri din perimetrul universităţii care înconjurau stadionul. Maşinile de poliţie, cîinii poliţişti şi forţele de ordine cu pistoale şi bastoane de cauciuc erau cât se poate de prezente în vinerea concertului. Din ziua în care au fost făcute publice ameninţările şi până când s-a terminat cel de-al treilea concert, nimănui nu i s-a permis accesul pe stadion fără să fie scanat din cap până în picioare, inclusiv Chuck Sullivan şi personalul lui Michael. Nu era permis nici un risc. De asemenea, intrarea propriu-zisă pe stadion fusese dotată cu detectoare de metale a căror senzitivitate era setată pe nivel înalt, aşa încât chiar şi cheile de la maşină sau mărunţişul din portmoneu să fie detectate, vizualizate şi examinate înainte că gărzile să permită accesul la tribune şi pe teren. Una dintre fetele din corpul de securitate mi-a spus că a detectat mai multe persoane care aveau asupra lor arme de foc ascunse în mantale de poliţişti.

Odată intrat pe Stadionul Neyland, mi-am găsit locul  şi am stat de vorbă cu James McPride de la revista People şi cu publicistul Jackson-ilor, Howard Bloom. La 21:10 în mijlocul conversaţiei, a început ploaia. Biletele aveau inscripţionate pe ele mesajul „Ploaie sau Soare”, aşa că nu prea aveai ce face decât să stai în ploaie până la final. Pe la 21:46 ploaia s-a oprit. Eu mi-am strâns umbrela iar scena a fost ştearsă pentru a începe spectacolul. Din pricina ploii şi a ameniţărilor cu moartea, în acea seară nu au fost vândute toate biletele. La 48.783 bilete vândute, a fost primul concert al turneului Victory care nu s-a ţinut cu casa închisă, dar cu toate acestea tot era cel mai mare număr de spectatori pe care l-a avut până în acel moment!

Pe la 21:57 luminile arenei s-au stins şi a început concertul. Se vedea abia o părticică din Michael Jackson şi fraţii lui, în timp ce urcau spre lumina reflectoarelor de pe scenă şi toate problemele care măcinaseră Knoxville până atunci s-au topit ca prin minune. Nici unul din spiritele prezente pe stadion în acea seară, nu s-a lăsat intimidat nici de ploaie şi nici de ameninţări. Odată ce a început muzica, totul a revenit la normal.

Chiar înainte de a ataca piesa Human Nature, Michael s-a adresat mulţimii: „E minunat să fim aici. Vreau să vă spun că vă iubesc foarte mult.” Era felul său de a se elibera de anxietatea care planase asupra lui, a oraşului, a turneului şi a fanilor confuzi şi care tensionase atmosfera din Tennessee în acea săptămână.

Artificiile de după spectacol au oferit cel mai bun spectacol de până atunci. De fapt, au fost excelente în fiecare din cele trei seri din Knoxville. În Meadowlands, nu au fost atât de spectaculoase pentru că stadionul  se afla în apropierea pistei de aterizare a Aeroporului Newark (ar fi putut doborî un Boeing 747 în mijlocul concertului?), iar înăuntru la Madison Square Garden au fost destule efecte pirotehnice la finalul spectacolului fără să fie aruncat în aer acoperişul sălii.

La întâlnirea de presă de după spectacol, Chuck Sullivan a declarat că „simţim că aceasta este cea mai măreaţă victorie a turneului Victory.” În ceea ce priveşte ameninţările, el a spus: „Chiar şi cu acele scrisori, Michael Jackson a simţit că era destul de important pentru fanii lui să concerteze conform programului stabilit.”

Ca o măsură în plus de securitate, Michael a fost transportat la Stadionul Neyland într-o maşină blindată marca Wells Fargo. Până să ajungă pe stadion, dispărea în camera lui mobilată cu piese în stil Victorian, scaune cu tapiţerie din catifea şi tapet drapat în galben şi albastru. Aranjamente florale decorate cu baloane şi câte o singură mănuşă albă erau din abundenţă. Din motive de securitate, mamei lui Michael, Katherine Jackson, i s-a cerut să rămână în spatele scenei pe toată durata spectacolului. În timpul şederii sale în Knoxville, Michael a fost sfătuit să nu apeleze la nici una din deghizările sale şi să nu iasă incognito la cumpărături sau în preumblările sale religioase aşa cum a procedat în alte oraşe pe parcursul turneului.

Vineri seara în Knoxville, mulţi speculanţi au rămas cu buzunarele pline de bilete la începerea spectacolului. În acea seară, din pricina confuziei create, nu au fost în stare să scape de bilete nici în ultima clipă. Un articol din ediţia de sâmbătă a cotidianului Knoxville News-Sentinel, a punctat situaţia cu umor sub titlul „Speculanţii au făcut salată de bilete”. Vânzarea biletelor nu a mai constituit o problemă în zilele de sâmbătă şi duminică, când s-au înregistrat noi recorduri la casă – 50.239 (epuizate în totalitate) respectiv 49.485.

Publicul de duminică seara a fost cel mai entuziast comparativ cu celelalte două seri. Michael a fost degajat şi liniştit că nu s-a întâmplat nimic rău în serile precedente şi a apărut într-o formă excelentă. Pe Wanna Be Startin’ Something a executat una din piruetele sale excepţionale cu atâta viteză încât i-a sărit pantoful din picior în mijlocul spectacolului! Oricum, la jumătatea piesei mocasinul negru era înapoi în piciorul lui, fără ca el să rateze vreun acord.

Unul dintre cele mai amuzante lucruri pe care mi-l amintesc din turneul Vicotry, a fost să ascult la postul de radio din Knoxville, WIMZ-FM, cum locuitorii de aici celebrau în week-end „Ziua Jackson”, completată de numărătoarea inversă a „Ajunului Jackson” şi discutau în direct unde vor aşeza „Pomul Jackson”, că vor agăţa de şeminee „Şosetele Jackson” şi vor cânta tradiţionalele „Colinde Jackson”. Pentru Knoxville/Tennessee, Crăciunul a venit în luna august – sub forma lui Michael Jackson!

Chiar şi cu ameninţările cu moartea, anularea temporară a concertului, ploaia de vineri seara şi toate celelalte extra-confuzii, cele trei concerte din Knoxville au avut un succes răsunător. Următoarea escală din agendă era Detroit/Michigan, cel mai bine cunoscut în cercul muzical sub numele de MOTOWN!

(va urma)

1984 - ON THE ROAD WITH MICHAEL! / Capitolul 8 – Kansas City, Dallas şi Jacksonville

On The Road With Michael!

by Mark Bego

(1984)

Traducere  şi adaptare în Limba Română, Mihaela A.R.

Capitolul 8

KANSAS CITY, DALLAS ŞI JACKSONVILLE

Prima săptămână din iulie 1984 a fost cu adevărat „săptămâna Jackson” pentru mine! Luni, 2 iulie, a fost lansat albumul Victory, exact la timp pentru cel dintîi concert al turneului, care urma să se desfăşoare vineri seara în Kansas City/Missouri. Ştiind că urma să-mi părăsesc apartamentul din New York pentru următoarele trei – patru luni, pentru a-l urma pe Michael Jackson şi familia lui de-a lungul Americii, am avut de făcut o mulţime de comisioane prin centrul oraşului.

Imediat ce am intrat pe Sixth Avenue[1], în căldura înăbuşitoare (erau 32°C) şi încercând să-mi amintesc tot ceea ce aveam de făcut în acea zi, am ajuns la magazinul lui Sam Goody, aflat lângă Centrul Rockefeller. Am alergat într-un suflet la uşile rotative să văd dacă mult aşteptatul LP a fost într-adevăr lansat. M-am trezit în aerul răcoros al magazinului de lux şi l-am văzut! Acolo, la trei trepte înălţime la etajul principal al magazinului era instalată o platformă plină cu discuri şi casete înregistrate ale albumului Victory.

Platforma era aranjată asemeni unui altar dedicat lui Michael şi Jackson-ilor! Am luat imediat un disc şi o casetă. Devenisem deja un „Jackson-ologist” fervent, deci se presupune că nu mai puteam trăi o clipă fără să am câte un exemplar din fiecare! Cel mai recent număr al revistei Bilboard proclamase deja piesa State Of Shock cel mai ascultat single pe posturile de radio naţionale în acea săptămână şi abia aşteptam să ascult şi restul pieselor de pe album.

Tot începutul de săptămână mi l-am petrecut încercând să mă decid ce să iau cu mine pentru turneul Victory. Chiar aveam nevoie de cinci perechi de ochelari diferiţi? Bineînţeles. Şi nu se putea ca numai aceste accesorii ale fraţilor Jackson să fie singurele mele însemne pentru acest turneu, fără o garderobă completă!

Joi, 5 iulie, când mă îndreptam spre Aeroportul La-Guardia, în căştile player-ului meu bubuia evident, albumul Victory, iar când avionul s-a desprins de sol, urechile mele ascultau la maxim State Of Shock. Plecam în mod oficial în cea mai extraordinară aventură din viaţa mea – aveam să-i urmez pe Jackson-i la fiecare concert al turneului Victory!

Când am aterizat pe Aeroportul Internaţional din Kansas City, m-am întâlnit cu fotograful Josh Touster, care sosise cu o oră în urmă de la Los Angeles. După ce mi-am recuperat bagajele de la cală, i-am sugerat lui Josh:

-          De ce să nu-l sun pe Ken Ross de la Pepsi chiar acum şi să aflăm care sunt programările evenimentului?

-          Sună bine!, a fost Josh de acord.

L-am sunat pe Ken, iar el m-a anunţat:

-          Amândoi sunteţi invitaţi la dineul jurnaliştilor de la Stadionul Arrowhead. Urmează o petrecere în cinstea Jackson-ilor. Începe la 18:30.

Era deja 17:45, nu mă bărbierisem, eram transpirat şi obosit şi nu mai fusesem în Kansas City în viaţa mea. Oare ne puteam încadra în timp? Evident. Dacă are loc o petrecere bună undeva, o pot găsi oriunde!

Mi-am făcut duş în baia celor de la Herty – compania de închiriat maşini – am găsit stadionul, mi-am schimbat hainele în parcare şi am ajuns exact când se servea cocktail-ul! Iar acesta a fost tipic ritmului următoarelor 96 de ore, începând cu seara următoare, a primului concert din turneul lui Michael şi al Jackson-ilor – Victory!

La petrecere au fost foarte mulţi prieteni din presă, media şi relaţii publice, adunaţi din toată ţara, toţi axaţi mental pe debutul evenimentului declarat al secolului. Eram de două ore în oraş şi deja petreceam de minune!

Din acel moment am fost unul din cei peste două sute de jurnalişti care au poposit în Kansas City pentru următoarele trei zile. Ziarul local, Kansas City Star, ne-a portretizat ca pe nişte competitori nebuni ai personajelor Clark Kent şi Louis Lane (personajele principale din filmul Superman) proclamând în editorialul său că „după notebook-urile, camerele şi badge-urile presei, această armată reprezintă haita de ştirişti care aleargă haotic pe stadion.” Nici o altă descriere nu ar fi fost mai potrivită. Este ceea ce eu numesc „jurnalismul kamikaze”: „Aruncă-te cu capul înainte şi să nu ieşi fără o ştire!”

După cina din acea seară, majoretele echipei de fotbal Chiefs din Kansas City ne-au prezentat tricourile oficiale ale turneului Victory sub marca Pepsi. Atunci am ştiut cu ce urma să am de-a face. Tricourile s-au topit mai ceva ca produsele de la Kmart[2]. Fetele le-au înşfăcat atât de repede încât ai fi zis că au pus mâna pe ceva de aur!

Pentru mine, Josh şi restul mediei, dimineaţa de vineri dinaintea concertului a început în sala presei de la Hotelul Crown Center, cu cantităţi masive de cafea. Acolo se împărţeau presei „nepreţuitele” acreditări, legitimaţiile de acces şi parking-urile, distribuite reporterilor din toată lumea de către Beverly Paige şi Leah Gramatica de la compania de publicitate Howard Bloom Organization şi de către Susan Blond, vicepreşedintele de publicitate al departamentului de înregistrări al lui Jackson, la Epic Records. Glenn Brunman de la biroul CBS Records de pe Coasta de Vest şi Ellen Golden de la Bloom erau responsabili cu legitimaţiile foto-reporterilor, acestea fiind mult mai limitate ca cele ale presei. Au fost admişi doar 50 de fotoreporteri pentru seara de deschidere şi nu aveau voie să se apropie de scenă, la mai puţin de zona rândului 28 al audienţei.

După-amiază pe la 15:30, Michael Jackson şi întreaga sa familie se aflau în uriaşa Sală Centenară B a Hotelului Crown Center din Los Angeles pentru a primi premiul Organizaţiei NAACP[3] din partea sucursalelor sale din L.A. şi Beverly Hills-Hollywood. Pe la 14:30, când am ajuns eu şi Josh, afară lângă sala de banchet, aşteptau deja vreo douăzeci şi cinci de reprezentanţi ai presei.

Uşile s-au deschis exact la 15:30. Primii cărora li s-a permis accesul în sală au fost cameraman-ii reţelelor de televiziune cu întregul lor echipament video – camere, microfoane, echipament de transmisie şi chiar scări pliante. Următorii au fost fotografii şi jurnaliştii. Aranjamentul sălii era unul pe lungime, în capătul căruia se afla un podium înalt pe care erau instalate boxe şi microfoane. Un cordon din catifea definea în termeni încerţi cât ni se permitea nouă, haitei de ştirişti, să ne apropiem de podium. Scena mi s-a părut ca o bătălie turbată a trepiedelor, în timp ce fotografii se împungeau cu coatele pentru a prinde unghiul cel mai avantajos din care să-l surpindă pe superstarul înmănuşat. Imediat ce a fost stabilită limită de acces la marginea cordonului, în spatele ei s-a instalat o linie de trepiede înalte. Unul dintre fotografi îşi pregătea trepiedul masiv, dar în loc să-şi monteze camera pe el, s-a urcat în vârful lui cu camera în mână! Alţii îşi trăgeau scaune pe care să se urce. Asta s-ar traduce că oricărui reprezentant media i s-ar permite să stea lângă Michael Jackson, aşa că atmosfera a fost frenetică! Una dintre cele mai proeminente echipe de cameramani era cea formată din trei oameni de la NFL (National Football Leagu) Films. Aceştia au fost angajaţi de Michael Jackson personal, pentru a captura pe peliculă absolut tot ce urma să se întâmple în turneul Victory, cu siguranţă pentru un film, o emisiune TV specială, şi/sau pentru o prezentare pe casetă video a întregului turneu.

Era ora 16:30 şi venise timpul ca lucrurile să înceapă. Foarte mulţi înalţi oficiali de la NAACP au vorbit despre importanţa unităţii în familia americană. Apoi, în sfârşit, Michael şi Tito Jackson au urcat pe podium şi au primit premiul Dr. Claude Hudson Medal of Freedom Award ediţia 1984, iar în numele întregii familii Jackson au primit Olympics Medal Of Friendship Award ediţia 1984.

Doctorul Benjamin Hooks, directorul executiv al NAACP, a făcut următoarea declaraţie: „Este o mare onoare faptul că mă aflu astăzi, aici.... că am prilejul de a onora această familie .... Pentru aceia dintre voi care aţi urmărit în mod constant evoluţia şi maturizarea copiilor Jackson, împărţim cu voi mândria şi emoţia succesului lor în curs de desfăşurare. Cred că întreaga Americă ar trebui să fie mândră de familia Jackson. Este o familie remarcabilă, al cărui exemplu merită urmat şi care merită să fie răsplătită, duplicată şi replicată. În ciuda popularităţii lor extraordinare, încă mai au acel tip de umilinţă tipică famiilor mai puţin norocoase. Suntem mândrii de faptul că albumul „Thriller”, nu conţine trimiteri la sex, droguri sau alte subiecte de genul acesta. Este curat, conţine muzică bună şi a devenit un record ... iar noi suntem mândrii de acest lucru. NAACP este mândră să se alăture astăzi sucursalei din Los Angeles pentru a le oferi Premiul H. Claude Hudson. Dorim ca întreaga lume să recunoască familia Jackson, nu numai pentru abilitatea lor de a cânta, dar şi pentru dedicaţia, devotamentul idealurilor Americii, pentru reprezentarea celor mai înalte şi mai bune aspiraţii ale fiecărui copil alb sau de culoare, de oriunde din această ţară. Aceştia se pot uita la ei cu mândrie şi admiraţie, iar noi dorim să facem acest lucru cunoscut întregii lumi şi dorim să facem parte din acest proces de recunoaştere.”

În spatele mulţimii noastre de ştirişti era un alt cordon de catifea. În spatele acestuia se aflau delegaţii NAACP, mulţi dintre ei cu copiii. Când au apărut Michael şi Tito, au izbucnit şi ţipetele din spatele sălii. Michael purta o tunică alb-argintie strălucitoare, cu o eşarfă roşie prinsă în diagonală peste piept şi desigur ochelarii cu lentile fumurii. Evident, marca sa – o singură mănuşă albă – se afla pe mâna dreaptă.

Politicos şi vorbind încet, Tito, căruia i s-a oferit cel dintîi premiu, s-a adresat presei şi delegaţilor: „Aş vrea să vă mulţumesc foarte mult. Acesta este un premiu special pentru noi. În numele meu şi al fraţilor mei, al mamei şi al tatălui meu şi al surorilor mele, ne pare bine să ştim că tot ceea ce facem este pozitiv iar voi ne-aţi arătat direcţia corectă. Vă mulţumesc foarte mult.”

Când a venit Michael la centrul scenei, cameramanii şi fotografii, barbaţi şi femei deopotrivă au început să se agite din toate direcţiile în speranţa că îi vor atrage atenţia şi îl vor surpinde privind direct în lentilele fiecăruia. O mare cacofonie „Michael uită-te aici!” sau „Michael stai aşa!” sau „Zâmbeşte, Michael!” a umplut sala. Explozia de flash-uri orbitoare ardea precum artificiile atmosfera sălii bine păzite, când Michael a fluturat măna înmănuşată spre noi. Primind premiul, el s-a exprimat în doar 13 cuvinte: „Este o mare onoare. Vă mulţumesc foarte, foarte mult. Vă iubesc pe toţi.”

Primarul oraşului Kansas City, Richard L. Berkley, i-a prezentat lui Michael o carte comemorativă şi cheia oraşului. Asta a fost tot – o aşteptare de două ore pentru două minute cu Michael.

Alături de celelalte ştiri cu orientare către Jackson ştirile din acea zi anunţau următorul lucru: Camera de Comerţ de la Hollywood a aprobat o stea pe celebrul său Bulevard al Celebrităţilor (Walk Of Fame) pentru Michael Jackson. Aceasta urma să fie turnată pe latura pietonală de-a lungul Bulevardului Hollywood. La finele anilor ’70, mai fusese dedicată o stea Jackson-ilor. Aşadar împreună cu aceasta, Michael devenea prima celebritate care avea două stele diferite, turnate pe Bulevardul Celebrităţilor!

În ciuda atmosferei maniacale a mediei înfometate şi a tuturor grijilor în privinţa problemelor de securitate care au afectat turneul Victory înainte de concertul din Kansas City, seara de deschidere a fost chiar liniştită. N-am mai văzut în viaţa mea un public atât de politicos şi de ordonat, deşi număra 45.000 de suflete. Ca oricine care a urmărit evoluţia turneului Victory, cea mai mare teamă a mea era scena unei mulţimi de oameni împingându-se cu sălbăticie şi călcându-se în picioare. În mod miraculos, toate temerile mele s-au evaporat în acea primă seară la Stadionul Arrowhead. După ce am aflat că stadionul se afla în – sunteţi pregătiţi pentru asta? – Comitatul Jackson/Missouri, am considerat că este un semn de bun augur.

Instinctele mele nu m-au înşelat. Audienţa era ca o familie, foarte mulţi părinţi cu copiii lor, stând cuminţi pe locurile lor. Acea seară de vineri din Comitatul Jackson a fost una fără incidente. Cred că nici audienţa şi nici Jackson-ii nu prea erau siguri la ce să se aştepte în termenii rezultatului final. Totul a fost liniştit în ciuda presiunii intense a Jackson-ilor de a impresiona, dar şi cea a audienţei de a fi impresionată şi de a petrece sălbatic fără ca cineva să fie rănit.

Această primă seară a fost un succes total pe toate planurile – Jackson-ii au uimit publicul, iar acesta s-a comportat foarte bine deşi a trăit emoţii deosebit de intense. Evident că au existat şi câţiva obsedaţi. Argumentul mostră a constat în felul cum a fost primit solo-ul lui Jermaine. Ca o compoziţie penibilă, excesiv de teatrală, lipsită de spontaneitate şi rigidă, până aproape de comic. Balada lui Jermaine, Do You Like Me, a fost în unanimitate considerată punctul cel mai slab al serii.

Majoritatea criticilor venite din partea fanilor şi a criticilor de specialitate se refereau la faptul că Michael nu a performat straniul şi incitantul său Thriller şi la faptul că Jackson-ii nu au interpretat nici măcar extrasul pe single din noul lor album Victory. Cum naiba au putut să atingă recordul de 2 milioane de exemplare vândute din acest album, în lunea acelei săptămâni şi să nu includă un single de pe el?

La conferinţa de presă care a urmat acelei seri, publicistul Jackson-ilor, Howard Bloom, ne-a explicat nouă, reporterilor, că nu a fost inclusă nici o melodie de pe noul album, pentru că Jackson-ii se temeau că fanii nu le-ar recunoaşte, ceea ce ar fi creat momente de acalmie în timpul spectacolului. Aş fi înţeles să fie dificil să prezinte State Of Shock fără Mick Jagger, care să împartă linia vocală cu Michael aşa cum se întâmplă pe înregistrarea originală. Dar mă aşteptam măcar la Torture, care deschide albumul Victory şi care s-ar fi potrivit perfect în spectacol. Scuza oferită pentru omisiunea evidentă a Thriller-ului a fost că s-au plâns prea mulţi lider-i religioşi ai Martorilor lui Jehova, că această piesă este o glorificare a satanei, a ştiinţelor oculte şi a diavolescului în general. Orice ar fi, unora le lipseşte cu desăvârşire simţul umorului!

Apoi, spectacolul trebuia să aibe o durată de două ore şi jumătate. Când s-a dovedit a fi cu trei sferturi de oră mai scurt, unii au rămas surprinşi. Promoter-ul local, Russ Cline a dat vina pe anunţurile publice care menţionau durata de 2h30m, declarând: „Când am făcut estimările timpilor între melodii, a rezultat că va fi mai lung decât s-a dovedit a fi.” Personal, nu vedeam cum s-ar fi acomodat Michael, din punct de vedere vocal şi al rezistenţei fizice, pentru o oră în plus de cântec şi dans pentru fiecare număr. Asta l-ar fi putut duce la colaps mai târziu, în timpul turneului. În mintea mea, spectacolul era destul de strâns, avea un ritm rapid si la drept vorbind, avea acel divertisment spectaculos pe care trebuia să-l aibe.

În ziua următoare Kansas City Times anunţa în titlul său: „ŞI IATĂ! CÂNTĂ ŞI PLEACĂ!”, scris cu litere mari, negre şi bolduite. Impresiile din toată ţara erau amestecate, dar ar fi fost greu pentru orice spectacol care ţine mai puţin decât zona noroioasă a fluviului Missouri să atingă aşteptările oricui din acea seară. Sîmbătă seara, din primul moment în care s-au stins luminile stadionului, nivelul de nebunie era cu mult mai mare decât în seara precedentă. Jackson-ii erau mult mai degajaţi şi mai uşuraţi şi era evident că se simţeau mult mai bine. Publicul a reacţionat mult mai zgomotos, mult mai entuziast, iar seara a fost mult mai palpitantă. A fost mai puternică ca presiunea de a urmări dacă spectacolul continuă înainte ca publicul să-şi termine ovaţiile, şi fiecare se putea bucura de întregul eveniment.

În primele două seri, am urmărit spectacolul din Kansas City de sus, din zona dedicată reprezentanţilor de presă şi invitaţiilor Pepsi. Duminică seara l-am urmărit de la nivelul solului, mulţumită legitimaţiei mele de jurnalist, care îmi oferea full-acces. În acea a treia seară, am intrat în rândul mulţimii şi al fanilor, care considerau pe bună dreptate că nu şi-au irosit banii, că merită să profite de momentele de extaz oferite de legendarul star de 25 de ani Michael Jackson şi de spectacolul pe care îl face. În cea de a doua şi a treia seară se aduseseră câteva îmbunătăţiri marcante pe scenă. Chiar şi piesa lui Jermaine Do You Like Me, a prins mai bine la public.

În prima seară circulau tot felul de zvonuri cum că Diana Ross sau Paul McCartney sau chiar Mick Jagger ar fi prezenţi în public sau chiar vor avea o apariţie scenică alături de partenerul lor Michael. Dar singura celebritate din mulţime a fost candidatul la preşedinţie Jesse Jackson, prezent sâmbătă şi Wayne Newton, prezent duminică. Nici unul nu a apărut pe scenă.

La conferinţa de presă de sămbătă, publicistul Howard Bloom ne-a explicat multe dintre detaliile spectacolului, inclusiv următoarele:

-          Numărul de levitaţie a fost proiectat de Michael şi de Franz Harraz şi nu de magicianul Doug Henning, aşa cum se vehicula.

-          Michael şi fraţii lui au proiectat monştrii păianjeni iar ochii acestora care clipeau erau de fapt proiectoare de elicopter.

-          Kreeton-ii au fost desenaţi de Michael şi tot el i-a botezat după schiţele originale pe care le-a realizat.

-          1500 de oameni au fost angajaţi pentru fiecare seară şi 130 care călătoreau cu spectacolul din oraş în oraş.

-          Există două scene de bază care sunt transportate de la o arenă la alta. În vreme ce afară vedeam scena „A” amplasată pe Stadionul Arrowhead, scena „B” era deja pregătită pe Stadionul Texas din Dallas/Texas.

Managerul turneului, Chuck Sullivan ne-a informat că promoterii locali de culoare s-ar fi afiliat cu managerii albi ai stadioanelor din fiecare oraş în care se va desfăşura câte un concert. Asta, pentru a asigura armonia totală şi saturaţia promoţională în fiecare din oraşele comunităţilor vizitate. Sullivan a adăugat despre turneul Victory: „Este mai asigurat ca cele mai multe oraşe din America!”

În Kansas City/Missouri, au fost concentraţi peste 160 de ofiţeri de ordine, adunaţi din diverse departamente de poliţie, plus 375 de oameni angajaţi din securitatea privată. De asemenea, au fost angajaţi nouă paramedici, doi doctori, şase asistente, un elicopter de urgenţă şi patru ambulanţe. Din fericire, nu au avut loc evenimente care să necesite interveţia acestora, dar vorba aceea „E mai bine să previi decât să tratezi”! De asemenea, tot pentru a preveni orice eveniment neplăcut, în acea seară, nimănui nu i s-a permis accesul în parcarea Stadionului Arrowhead fără a face dovada biletului. Iar cei care intrau pe stadion erau supuşi detectorului de metale şi dacă era nevoie, percheziţiei fizice.

Suvenirurile oficiale marca Jackson s-au vândut ca pîinea caldă la numeroasele standuri amenajate. Tricouri imprimate cu toţi Jackson-ii şi/sau numai cu Michael pentru 13$ sau tricouri fără mâneci pentru 20$. Găseai nasturi cu 2$, bandane cu 6$, bendiţe cu 5$ şi ochelari de soare cu 12$, toate purtând amprenta Jackson-ilor. Kansas City Times a estimat în această perioadă de numai trei zile, o vânzare în valoare de 1,5 milioane dolari de astfel de obiecte, cu marca Jackson-ilor!

Înainte de spectacolul din seara de duminică din Kansas City, publicitul personal al lui Michael, Norman Winter, m-a informat că Michael, nu numai că va dona în scopuri caritabile întregul său profit cuvenit în urma acestui turneu, dar recent, a donat fonduri Spitalului Mt. Sinai din New York pentru efectuarea cercetărilor în domeniul leucemiei.  Winter mi-a mai spus despre un album de compilaţii, intitulat Let’s Beat It produs sub egida K-Tel. Michael a donat câştigurile provenite din publicitate şi din drepturile de autor ale pieselor Say, Say, Say şi Human Nature. Banii obţinuţi din vânzarea albumului Let’s Beat It, vor merge direct la Fundaţia T.J. Martell, care, s-a dovedit, a descoperit o cură pentru o anumită formă de leucemie.

După noaptea de deschidere în Kansas City, Michael a purtat în mod constant pantaloni negri în locul celor cu dungi verticale alb-negre. Apoi, garderoba sa a rămas aproape neschimbată. Singura excepţie a fost înlocuirea curelei din paiete cu una mult mai bine lucrată - asta s-a întâmplat în Jacksonville/Florida – şi ocazional a purtat tunici diferite pentru numărul de deschidere. În schimb, outfiturile (accesoriile) fraţilor lui variau în fiecare seară. În cea de a doua seară în Kansas City, Randy a purtat pantaloni în dungi alb-negre, iar în seara următoare, a purtat o tunică albă asortată cu pantaloni roşii, strâmţi, din spandex. Marlon a purtat pantaloni maro în stil harem, Tito a apărut într-un costum ostentativ din paiete albe şi negre iar de pe umeri plecau în forma literei „V” stele uriaşe roşii şi galbene. Jermaine în cizme roşii înalte până la genunchi peste pantalonii din spandex, a purtat o jachetă din paiete negre şi roşii. În topul variaţiilor de costume şi costumaţii, Jermaine şi-a etalat câteva chitare din colecţia personală, inclusiv una, unicat, realizată din răşină acrilică transparentă pe care era montată o pânză albă de păianjen, iar pe aceasta o Văduva Neagră uriaşă şi strălucitoare. O alta avea forma unei mitraliere. În acel week-end de iulie când termometrul sfârîia la 37°C, publicul a venit pe Stadionul Arrowhead pentru un spectacol de excepţie şi exact asta a primit!

După ce am văzut cele trei concerte ale Jackson-ilor pe Arrowhead, am fost extenuat. Asemeni ritmului pe care l-a avut spectacolul însuşi, frenezia şi trepidaţia nu au scăzut nici o clipă, din momentul în care am coborât din avion în urmă cu trei zile. Îmi puteam imagina cum se simţea Michael Jackson. În timpul şederii sale în Missouri, s-a furişat din camera sa de la Hotelul Alameda Plaza pentru a vedea două filme: Gremlins şi Ghostbusters. În afară de asta, a fost ocupat să-şi creeze propriul său brand de magie pe o scenă asistată de un public record – 135.000 de fani. Concertele ţinute cu casele închise au surclasat orice alt concert de până atunci, susţinut în Kansas City.

În marţea următoare, postul de radio local, KLSI, anunţa că în timpul  celor aproape două ore petrecute pe scenă, Jackson-ii au câştigat 1 milion de dolari pe oră, iar în totalul celor trei zile, 6 milioane de dolari. Postul de radio a mai estimat că veniturile hotelurilor, restaurantelor şi al celorlalte facilităţi au generat 26 milioane de dolari pentru oraş şi afacerile acestuia, toate datorate în mod direct concertelor Jackson-ilor.

În acel week-end, din toate direcţiile lumii, toţi ochii erau pe Kansas City/Missouri, pe The Jacksons şi în mod special pe Michael Jackson. În ciuda uneia sau două revizii mediocre, primele trei date ale turneului Victory, au înregistrat un succes răsunător, despre spectacolul de calitate şi trăirile din fiecare seară. Următoarea oprire pe hartă – Stadionul Texas de lângă Dallas/Texas.

DALLAS / TEXAS

Poate că Missouri este renumit datorită presupusului scepticism al locuitorilor săi, dar în săptămâna în care Jackson-ii au performat la Dallas, părea de parcă Texas-ul încolţise toată piaţa cu neîncredere. Cele două ziare locale, dar în mod special Dallas Times Herald a avut marea plăcere de a pregăti scena pentru eventualitatea unei receptivităţi mai puţin entuziaste.

Îm opinia sa, scriitorul Jim Schultze a subliniat situaţia astfel: „Dallas-ul este locul unde turneul Jackson-ilor loveşte nisipul. Ron Chapman de la KVIL a descris acest lucru spunând că ‚Rezistenţa lui Michael Jackson începe în Dallas’.”

Vineri, pe 13, Joe Rhodes a scris pe prima pagină a secţiunii „Living” din Dallas Times Herald: „Haideţi copii. Calmaţi-vă. Afacerea asta cu Jackson-ii a întrecut măsura, nu-i aşa?... Uitaţi-vă la voi, parcă sunteţi nişte marionete la coada lui Don King sau cea a lui Chuck Sullivan sau a oricui o fi tot acest circ al Jackson-ilor şi al turneului Victory .... Am fost martor la primul spectacol al acestui turneu. Şi – credeţi-mă, prieteni – nu a fost mare scofală. Michael nu a salvat nici balenele şi nici nu a oprit ploaia acidă, nu a anunţat că în realitate el este Diana Ross şi nimic de felul ăsta. Nimeni nu s-a ridicat din scaunul cu rotile şi nici şchiopii nu şi-au aruncat bastoanele. Ce naiba, nimeni nu a sărit nici măcar vreo etapă.” Majoritatea articolului continua în acest fel pe pagina patru, plasat sub o revizie a albumului Victory, intitulată „Victory: Un declin serios.”

La atmosfera negativă deja creată, cu numai trei zile înainte de începerea concertelor, mii de bilete au rămas nevândute. Să se fi lovit Victory de un iceberg în Dallas? Să o fi dat în bară înalta ierarhie a turneului cu lăcomia ei atât de evidentă? Să se transforme concertele de la Dallas într-un fiasco dezastruos? Ambele ziare locale îşi bombardau cititorii cu aceste întrebări.

Ei bine, ştiţi ce s-a întâmplat? Primul concert din Dallas, în acea vineri de 13 s-a dovedit a fi unul norocos pentru Jackson-i care au făcut unul din cele mai bune spectacole ale lor! Când Eddie Van Halen a apărut subit pe scenă să-şi susţină solo-ul de chitară pentru piesa Beat It, audienţa aproape că a trecut prin gazon. Şi acum mi se face pielea de găină când mă gândesc la acel spectacol electrizant al superstarului din faţa mea care a înfiebântat şi a transformat acea noapte din Texas, într-una memorabilă.

În ziua următoare, prima pagină a ziarului Dallas Morning News anunţa victorios în titlul său de prima pagină: „Michael Jackson, Cucereşte”, în timp ce revizia completă şi strălucitoare se intitula: „După atâta exagerare, Jackson-ii au reuşit.” Până şi „neînduplecatul” Dallas Times Herald  a inserat titlul pe prima pagină: „Ceva începe (Startin’ Something) – Fanii uită de controverse cînd cântă Michael”. Din acest moment, a fost clar că după cucerirea Dallas-ului cel greu de satisfăcut, turneul Victory s-a aşezat pe făgaşul său şi îşi va urma drumul nestingherit!

Eu şi Josh am plecat din Kansas City, marţi pe 10 iulie – şi dacă am crezut că acolo este cald, temperatura de 40°C din Dallas, mi-a arătat că valurile de căldură ale verii erau peste tot! De câteva ori în acea săptămână, am crezut că mă voi topi ca o lumânare.

Din clipa în care a intrat în oraş, Michael Jackson se afla în toate ziarele. Se ştia deja că Michael şi familia lui vor sta într-unul din hotelurile şic şi ultramoderne Anatole. Grupul Jackson-ilor au ocupat tot etajul 19 al hotelului, iar pentru ca liftul computerizat să oprească acolo, i s-a programat un cod de acces special. Fanii au campat afară, în lobby şi au stat acolo zi şi noapte cu speranţa că vor apuca să vadă o părticică cât de mică din faimosului superstar – sau măcar din fraţii lui. În unul din restaurantele hotelului, am văzut fani oprindu-l pe tatăl lui Michael – Joseph Jackson – pentru autografe.

Isteţ, Michael şi-a petrecut cea mai mare din timp în oraş, deghizat sub diverse forme, care l-au ajutat să iasă din hotel incognito. Observarea Jackson-ilor a devenit o preocupare atât de avidă de zvonuri şi urmăriri de parcă se raporta apariţia de OZN-uri. Într-o după amiază, aflat la cumpărături într-un mall, Michael a fost descoperit deghizat într-un om în vârstă, cu o perucă sură şi purtând un pardesiu. Au fost nevoie de 20 de minute ca aventura sa la cumpărături să fie întreruptă, pentru ca ştirile despre prezenţa lui să se răspândească de pe Marshall Field pe Saks Fifth Avenue. După asta, a trebuit să fie scos afară din mall de către gărzile sale de corp.

Marţi seara pe la 19:30, îmbrăcat în cămaşă verde, jeans-i şi purtând o pălărie cu boruri largi, Michael împreună cu mama sa şi însoţiţi de doi bodyguars-i s-au furişat prin lobby-ul hotelului, s-au urcat într-un Chevrolet maro şi s-au îndreptat spre un orăşel din apropiere, pe nume Carrollton. Escortaţi de unul dintre bodyguards-i, Michael şi Katherine Jackson  au intrat în locuinţa lui Wallace Loyano de pe Lakewood Drive. Înăuntru, Michael s-a întâlnit cu alţi membrii ai Bisericii Martorii lui Jehoha, aflaţi la adunarea săptămânală pentru studiul Bibliei. După aproape o oră, luminile din pridvor au licărit o dată, ca un semnal, iar bodyguards-ii au intrat în casă pentru a-i prelua pe Jackson şi pe mama lui. Conform relatărilor de a doua zi, Michael a fost din uşă în uşă alături de membrii congregaţiei pentru a vorbi oamenilor despre convingerile lor religioase.

După ce Michael a făcut anunţul că va dona toate căştigurile sale obţinute din acest turneu, contribuţiile de caritate au devenit o mare grijă la fiecare oprire. The Jacksons au donat 1.200 de bilete copiilor mai puţin privilegiaţi, iar Corporaţia Pepsi-Cola a donat pe lângă acestea, încă 1.300 de bilete, în valoare de 39.000$.

În Bell Plaza din centrul Dallas-ului se înregistrau 37°C la umbră. Acolo a fost locul în care cei de la Pepsi-Cola au prezentat-o pe Ladonna Jones (11 ani) cu setul ei de 4 bilete şi ea a fost cea care a extras câştigătorii pentru biletele gratuite la concertele de pe Stadionul Texas. Când am ajuns eu în Bell Plaza, în jur de ora 11:00, mulţimea era deja adunată. În vreme ce aşteptam să înceapă prezentarea, am stat de vorbă cu Helene Denney, director la Societatea bolnavilor de scleroză multiplă, aflată acolo pentru a-şi ridica biletele donate către organizaţia pe care o conducea. Am fost curios în legătură cu distribuţia biletelor, dat fiind scepticismul care părea că pusese stăpânire pe Dallas cu o zi înainte de debutul turneului în acest oraş.

Helene mi-a explicat: „Vom selecta pacienţii pentru că unii dintre aceştia nu pot sta afară în căldură. Deci nici nu se pune problema ca măcar să-i tentăm cu ele, pentru că temperatura foarte ridicată poate distruge aceste victime ale sclerozei multiple. Îi vom selecta, iar acest lucru este destul de greu de realizat. Probabil că vom alege pacienţii care au copii, care nu se descurcă prea bine cu banii şi care probabil, nici nu visează la aceste bilete.”

„Aşadar în unele cazuri, vor fi aleşi copiii acestor pacienţi?”, am întrebat.

„Da”, a continuat ea. „Cunosc un caz particular: este vorba despre o femeie mobilizată la pat, care are copii la vârsta adolescenţei. Ar fi în beneficiul lor, pentru că noi nu tratăm doar pacientul ci întreaga familie. Aşa că le vom folosi pentru pacienţii selectaţi şi cred că vom selecta şi din membrii bordului sau dintre voluntarii care lucrează pentru Societatea bolnavilor de scleroză multiplă.”

„Ce părere ai despre faptul că Michael Jackson va dona toate câştigurile sale de pe urma acestui turneu?”, am întrebat-o eu. „Ai mai întâlnit aşa ceva la alte celebrităţi sau este ceva unic?”

„Nu am văzut asta la prea multe celebrităţi, doar dacă nu ştiu eu. Este un gest cu adevărat frumos – foarte frumos, de fapt! Un gest admirabil.”, a răspuns ea.

Apoi, i-am pus cea mai importantă întrebare: „S-a făcut foarte multă publicitate negativă despre politica originală de distribuire a biletelor, aici în Dallas. Crezi că Michael a schimbat opinia publică, donându-şi toţi banii pentru acte de caritate?”

Helene a concluzionat: „Aşa cred, pentru că probabil nu ar putea să-i cheltuiască mai bine decât în acest fel, iar societatea nu uită actele de caritate. Dallas-ul este un oraş destul de ciudat. Oamenilor de aici le trebuie mult timp să ierte. Un astfel de exemplu este acela cu echipa de fotbal Cowboys care a intrat în grevă (în 1982). Comunitatea de aici nu i-a iertat prea uşor. Găsesc unic acest aspect, neputinţa locuitorilor din Dallas de a ierta prea uşor. Faptul că Michael a făcut o aşa ofertă generoasă, nu va trece prea uşor cu vederea şi va fi foarte apreciat pentru acest lucru.”

Imediat după ce am stat de vorbă cu Helene, în Bell Plaza şi-a făcut apariţia o limuzină din care a coborât Ladonna Jones, copila timidă din clasa a şasea, care i-a scris acea scrisoare lui Michael, ce a avut ca efect schimbarea politicii de distribuire a biletelor pentru tot restul turneului. Purtând un tricou inscripţionat cu logo-ul Pepsi, o pereche de jeans-i albaştrii noi şi încălţată cu o pereche de pantofi roşii tot de la sponsorul turneului, Ladonna era însoţită de mătuşa ei Annette Russell.

Dacă aveţi impresia că Michael Jackson este timid, ar fi trebuit să încercaţi să vorbiţi cu Ladonna în acea zi călduroasă. Era o fetiţă foarte drăguţă, iar pentru mine era cât se poate de clar că nu avea nici cea mai mică idee despre efectul pe care l-a avut scrisoarea ei în media, asupra lui Michael şi a întregului turneu. Scurta mea conversaţie cu ea a fost cam aşa:

-          (Mark) Cum te simţi pentru faptul că ai schimbat toată politica de ticketing în concertele Jackson-ilor, pentru ceilalţi copii? (nici un răspuns) Te simţi mândră că ai reuşit să schimbi lucrurile?

-          (Ladonna) Da.

-          Mai eşti un mare fan al lui Michael Jackson?

-          Da.

-          Eşti emoţionată la gândul că vei merge la concert?

-          Da.

-          Te bucură toată această atenţie de care eşti înconjurată?

-          Într-un fel.

-          Ai fost surprinsă să-l auzi pe Michael vorbind despre tine?

-          Daaa.

-          Crezi că scrisoarea ta a ajuns la el?

-          Nu.

* * *

După aceasta, Ladonna şi Fred Henry, un tip care îi semăna lui Michael, au extras numele a douăzeci de căştigători, iar câţiva oficiali ai oraşului şi reprezentanţii Pepsi au vorbit despre importanţa concertelor şi a donaţiilor în scop caritabil. În timp ce se auzeau acorduri de pe albumul Victory, mulţimea se dispersa.

Imediat după conferinţa de presă, Ken Ross, Josh şi cu mine ne-am urcat în maşina, care era parcată pe – jur că este adevărat – Strada Jackson. Am mers să bem margherita proaspătă şi să mâncăm bunătăţi mexicane la un local numit Tex-Mex. Vorbind de mâncarea mexicană, aşa ceva mănâncă şi Michael Jackson în Texas. Rapoartele de presă au confirmat că un şef hindus călătoreşte cu el în acest turneu. Şeful, pe numele său Mani Khalsa, era proprietarul unui restaurant cu meniu vegetarian din Los Angeles, numit Templul de Aur (Golden Temple). Un vegetarian convins, preparatul favorit al lui Michael în timpul turneului era enchilada mexicană preparată cu sos de ardei roşu, fără carne, într-o tortilla din făină neagră şi cu brânză nesărată, topită pe deasupra.

Reţeaua de securitate s-a intensificat în acea săptămână la Stadionul Texas. Detectoarele de metale au fost folosite la maxim, de 340 de ofiţeri aflaţi la datorie.

Pepsi instalase în afara stadionului două pahare gonflabile uriaşe de Pepsi înalte de 7,5 m, ca reclamă la băutura lor atât de populară. Parcarea s-a deschis vineri după-amiaza tîrziu, pe la 17:00, dar porţile stadionului au rămas închise până pe la 18:30. Aşa că foarte multă lume s-a adăpostit la umbra paharelor gigantice pentru a scăpa de căldura dogoritoare – erau aproape 38°C în acea după-amiază târzie. Tot la umbra celor două pahare au prins a se desfăşura speculanţii. Umblau peste tot cu cartoane atârnate de ei, pe care scriseseră mesaje ca: „Aveţi nevoie de 2 bilete!” O mulţime de speculanţi au luat ţeapă în acea seară, încercând să vândă bilete la preţul de 100$ bucata. Dar în momentul în care a început spectacolul, au coborât preţul până la 5$. În serile următoare, zvonul că se pot achiziţiona biletele la numai 5$, a adus o mulţime de oameni pe stadion cu speranţa unui real chilipir, dar au descoperit că speculanţii nu lăsau mai mult de 25$ din preţ. A fost un joc al cererii şi ofertei care s-a repetat în fiecare oraş care a urmat şi foarte mulţi dezamăgiţi au rămas fără biletele pe care credeau că le vor găsi la preţ mai mic în cea de a doua sau a treia seară de concert.

Înaintea spectacolului de vineri seara, Ladonna Jones a mers în spatele scenei pentru a-şi întâlni idolul. Odată aflată înăuntrul sanctuarului, a fost fascinată în cele din urmă de întâlnirea cu Michael Jackson în carne şi oase. Au stat un pic de vorbă, apoi el i-a dat un pupic pe obraz şi i-a semnat o copie a albumului Victory, însoţită de următoarea inscripţie: „Iubire, Michael Jackson 1998 XXX”. Pentru ea, ultimele zece zile au însemnat visul oricărui fan Michael Jackson devenit realitate!

Ladonna Jones la 12 ani, în timp ce extrage biletele câştigătoare la Dallas / Texas

Ladonna Jones, 2009

Stadionul Texas, se află în Irving/Texas, între centru şi aeroportul Dallas. Design-ul arhitectural al acoperişului poate lua premiul absolut pentru stupiditate! Atunci când a fost construit, proiectul a rămas fără bani în plină desfăşurare şi în loc să se opteze pentru un stadion deschis, s-a construit un acoperiş parţial care oferă foarte mult discomfort. Centrul acoperişului, respectiv zona corespunzătoare terenului de dedesubt, practic nu există. Ca urmare, stadionul nu poate folosi aerul condiţionat şi datorită formei sale nici aerul de afară nu poate circula cum se cuvine, iar dacă mai şi plouă, te uzi fără doar şi poate. Vineri seara, deşi soarele coborâse la orizont, pe stadion erau tot 37°C, o atmosferă înnăbuşitoare şi nu se mişca nici un fir de aer. În acel week-end circa 100.000 de oameni au fost „vaccinaţi” cu căldură în interiorul Stadionului Texas.

Oricum, pe măsura căldurii din aer a fost şi audienţa încinsă de entuziasm. Era vineri, ziua de 13 şi o lună plină şi stranie atârna de cerul Texas-ului. Înainte ca spectacolul să înceapă măcar, audienţa a fost pusă pe jar de parada lui David Lee Roth de la trupa Van Halen, care a mărşăluit prin faţa publicului ca un prinţ, până şi-a găsit locul. Oamenii ţipau extaziaţi. În plus, micul Emmanuel Lewis din spectacolul TV Webster stătea pe scaun în zona împrejmuită de la baza turnului de lumini. Când stadionul s-a luminat în jur de ora 21:30, audienţa era de necontrolat şi ţipa de bucurie. Chiar de la începutul concertului a fost clar că urma să fie una din cele mai bune seri ale întregului turneu. Se vedea că Michael este odihnit, proaspăt şi în mare formă pentru fanii săi.

Pe la mijlocul spectacolului, chiar înainte să atace piesa Human Nature, Michael s-a uitat jos în zona împrejmuită, la oamenii care dansau pe lângă scaune, se simţeau bine şi se distrau. Observând că oamenii de ordine încercau să-i determine să-şi ocupe locurile pe scaune, Michael a strigat în microfon: „Hei, personalul de ordine! Ar trebui să-i lăsaţi pe acei copii să stea în faţă!” Apoi, s-a adresat copiilor: „Faceţi orice doriţi.... Vă distraţi?” Aceştia au strigat înapoi la unison: „Daaaaaa!”, iar spectacolul a continuat.

Ecranul uriaş de deasupra scenei pe care erau proiectate imagini de pe scenă, avea o rezoluţie mult mai bună ca ecranul Diamond Vision de la Arrowhead. Întregului spectacol i-au fost aduse îmbunătăţiri evidente faţă de precedentul din Kansas City. Scena neînţelegerii dintre fraţi care a precedat solo-ul lui Jermaine în Kansas a fost tăiată în totalitate pentru tot restul turneului şi trupa plonja direct în piesa Let’s Get Serious. După aceasta, Jermaine a anunţat: „Vom dedica piesa următoare fratelui nostru Jackie care nu este cu noi.”, referindu-se la balada sa Do You Like Me.

Din acest moment al spectacolului, am fost de-a dreptul ud din pricina căldurii, dar entuziasmul mulţimii m-a ajutat să ignor temperatura. Era deja cel mai tare spectacol din turneu. Când a venit momentul pentru piesa Beat It, toată audienţa ţipa nebuneşte. În mijlocul cântecului, când Michael a anunţat „Eddie Van Halen!” iar chitaristul cu degete agile a apărut într-un spot de lumină orbitoare din dreapta scenei şi a plonjat în solo-ul său care i-a adus faima, am devenit cu toţii sălbatici. Numai ţipetele aproape că au aruncat în aer porcăria aia de jumătate de acoperiş al stadionului. Mulţimea s-a dezlănţuit, a aplaudat, a ţipat şi a strigat când Michael a dansat pe acordurile lui Eddie.

După ce s-au stins şi ultimele artificii de la finalul concertului, a fost pusă banda cu piesa State Of Shock precum şi alte câteva piese de pe albumul Victory, în timp ce mulţima extenuată se dispersa. Această primă seară la Dallas a rămas în mintea mea ca cea mai bună din tot turneul!

Încă o dată, audienţa din Dallas a fost la fel de ordonată ca şi cea din Kansas City. Singurul real deranj din acea seară a fost o falsă ameninţare cu bombă. Pe la ora 21:50, personalul de prim ajutor a fost alertat prin staţii, iar ofiţerii de pază au început să caute o bombă inexitentă. Până la urmă s-a dovedit a fi nimic mai mult decât apelul vreunui maniac. Conform celor spuse de Chuck Sullivan „Toţi oamenii care s-au ocupat de siguranţă şi securitate au scotocit prin toalete şi prin coşurile de gunoi. A fost alarmă falsă.”, a conchis el.

Serile de sâmbătă şi duminică din Dallas (14 şi 15 iulie) au cunoscut o evoluţie a spectacolului. Balada lui Jermaine Do You Like Me a fost eliminată cu totul fără a fi înlocuită cu altă piesă (până la concertele din Newark/New Jersey), iar din acest punct pe Let’s Get Serious, a fost introdusă întrebarea Do you want to get serious? (Vreţi s-o luăm în serios?) strigată de pe scenă şi urmată de She’s Out Of My Life a lui Michael.

În seara de dumincă, temperatura pe Stadionul Texas atinsese 40°C. Din acea seară, solo-ul de conga al lui Randy din timpul piesei Working Day And Night a fost extins şi pus în evidenţă pe mai departe. Tot atunci, în audienţă au fost văzute şi câteva din vedetele seriei TV Dallas: Larry Hagman, Linda Gray, Charlene Tilton şi Patrick Duffy.

În acel week-end de iulie extrem de călduros, Michael Jackson şi fraţii lui au înscris „cea mai” decisivă victorie pe care a văzut-o Texas-ul de la Bătălia de la Alamo[4]! Următoarea lor oprire a fost în Florida, în oraşul care poartă numele de familie al lui Michael: Jacksonville.

 

JACKSONVILLE / FLORIDA

Conform raportului din cotidianul naţional USA Today, oraşul Jacksonville a fost nevoit să facă multe concesii pentru a face posibilă apariţia Jackson-ilor pe Stadionul Gator Bowl pe 21, 22 şi 23 iulie. Aceasta era cea de a treia serie de concerte de week-end, care completa sesiunea iniţială a turneului Victory, iar controversele încă mai făceau ravagii. Numărul din 2 iulie al USA Today spunea că:

Promoter-ul turneului Jackson-ilor, Chuck Sullivan va plăti oraşului Jacksonville suma de 75.000$ pentru a putea folosi Stadionul Gator Bowl pentru cele trei concerte din 21-23 iulie. În schimb Sullivan primeşte cca. 6,3 milioane dolari din vânzarea a 210.000 bilete.

Interesul pentru loteria biletelor a ţinut 4-6 săptămâni.

Estimările pentru hrană, băutură şi concesii se ridică la 40.000$;

77,5% din veniturile pe suveniruri şi 28% din veniturile obţinute pe închirierea de perne şi binocluri.

Până la 120.000$ venituri provenite din parcări (jumătate merg în acte caritabile).

Serviciile tehnice şi echipamentul – muncitorii pentru scenă, utilităţile, generatoarele, oamenii de ordine – cca. 320.000$, bani suportaţi de oraş.

125.000$ pentru promovare şi reclamă plătiţi de oraş.

Sursa: Oraşul Jacksonville/Florida

Deşi Michael a eliminat loteria biletelor cu două săptămâni înainte, când am ajuns eu în Jacksonville, controversele nu se stinseseră încă. Problema care se dezbătea verbal sau în media scrisă era aceea dacă oraşul ar trebui să fie de acord cu cheltuirea a 445.000$ pentru a găzdui turneul Jackson-ilor. Merită cheltuiţi aceşti bani în interesul sporirii turismului oraşului cu prilejul acestui turneu?

Din nou, ca şi în Kansas City şi Dallas, odată ce Michael Jackson şi-a făcut apariţia în oraş, toate problemele păreau că s-au spulberat de la primele sale acorduri magice.

În acea săptămână din iulie existau trei probleme majore de ordin naţional în articolele de ştiri: 1 – Convenţia Naţional Democratică, 2 – scandalul Miss America şi 3 – turneul Victory. Rezultatul acestor aspecte a condus la prima candidată pentru poziţia de vicepreşedinte al Americii, prima Miss America forţată să demisioneze şi o altă victorie decisivă obţinută de Michael!

În seara de vineri, 20 iulie, am primit un telefon de la Jay Moore, de la postul de radio WIVY, cu care mă întâlnisem în acea dimineaţă. Jay mi-a spus că doi amici ai săi, proprietarii unor librării din zona San Marco specializate în cărţi şi alte publicaţii rare, au avut un vizitator foarte interesant – un tânăr de culoare care purta o mustaţă falsă, un costum gri umflat pe el, ochelari fumurii şi o pălărie închisă la culoare trasă pe ochi. Tânărul misterios însoţit de doi bodyguards-i voinici, a cerut cu o voce abia auzită să i se arate unde sunt cărţile religioase şi cele pentru copii. E nevoie să spun mai mult? Evident, nu era altul decât Michael Jackson în persoană, aflat incognito la cumpărături.

Sâmbătă după-amiaza am plecat cu Jay să mi-i prezinte pe cei doi proprietari. Mike Blauer de la librăria din San Marco, a avut propriile suspiciuni în privinţa identităţii acestui client îmbrăcat aşa ciudat, care s-au confirmat după ce am stat de vorbă cu el. Blauer povesteşte: „După vreo 10 minute m-am îndreptat spre cei doi bodyguards-i aşa cum fac cu toţi clienţii şi i-am întrebat: ‚Căutaţi o anumită carte?’ apoi m-am dus în colţul în care era Michael şi l-am întrebat: ‚Vă pot ajuta cu ceva?’ El a răspuns (Blauer a încercat să-l imite): ‚Oh, nu mulţumesc, doar mă uitam.’” După ce Blauer a auzit vocea familiară, a ştiut exact că acela era Michael Jackson.

După spusele lui Blauer, bodyguards-ii au stat tot timpul în preajma lui Jackson cât timp a fost în magazin. Cea mai mare parte din timp, Michael a stat pe podea cu picioarele încrucişate, răsfoind câteva cărţi de artă. Apoi au intrat în magazinul cu decoraţiuni de alături şi impresia a fost că Michael s-a amuzat foarte tare în faţa unui tablou în care se afla poza cu autorgraf a lui Brooke Shields.

După această vizită, Mike Blauer a găsit o copie a primei ediţii a piesei Peter Pan pe care a expediat-o la hotelul unde era cazat Jackson însoţită de o notă în care scria „Asta căutai?” Blauer nu a primit niciodată vreun răspuns de la Jackson şi nu i-a rămas decât o povestioară amuzantă pe care să o spună clienţilor săi.

În concertele de sâmbătă, duminică şi luni din Jacksonville au mai fost implementate câteva proceduri diferite şi unice. În primul rând, a fost pentru prima dată când locurile ne-rezervate, din faţa scenei, de la nivelul terenului, au fost vândute şi patronilor în domeniu. În alte condiţii ar fi trebuit să funcţioneze principiul găseşte-ţi un loc în funcţie de ora la care vii, dar s-a anunţat târziu că vor fi pregătite pe teren 5.000 de locuri, pentru a se evita situaţia în care oamenii s-ar călca în picioare pentru un loc în apropierea scenei.

Pe de altă parte, de când loteria biletelor a fost anulată în mijlocul vânzărilor pentru Jacksonville, luni, 23 iulie, s-a constatat pentru prima dată că acestea s-au vândut fără a fi numerotate la casă. Acest lucru s-a întâmplat din teama ca nu cumva oamenii să se îmbulzească sau să se nască scandaluri la casa de bilete, însă cumpărătorii au fost foarte ordonaţi şi nu a fost chiar nici o problemă.

Unul dintre suvenirurile mele favorite achiziţionate din acest turneu a fost un tricou pe care l-am cumpărat de la un mall din apropiere şi pe care se putea citi „Michael-eşte în Jacksonville!” Foarte isteţ!

Vorbind de suvenire, în prima seară programele oficiale „Jacksons Victory Tour” erau de vânzare la 8$ bucata. Ştiam că trebuie să am unul pentru colecţia mea, dar am decis să aştept până după spectacol. Dar au fost vândute toate în acea seară. În seara următoare un nou lot aştepta să fie vândut, dar – ia ghiciţi! – au avut aşa un succes încât în seara de duminică preţul a urcat la 10$! De necrezut! Programul conţinea 32 de pagini color cu toţi cei şase fraţi Jackson plus a listă a personalului turneului. Imaginile erau foarte frumoase, iar cea de pe copertă îi reprezenta pe cei şase fraţi într-un jeep purtând accesorii de safari. Arătau de parcă se aflau în urmărirea unor animale sălbatice prin junglă – sau poate o turmă de Kreeton-i scăpaţi de sub control? Printre suvenirurile oficiale din acea săptămână se mai numărau şi varianta miniaturală a unei mănuşi din argint cu strass-uri la 13$ bucata dar şi aceeaşi variantă în chip de pandantiv pe un lănţişor, la 15$ bucata.

Sâmbătă, 21 iulie a avut loc cel dintîi concert pe Stadionul Gator Bowl din Jacksonville. La un număr de 45.324 bilete vândute, a fost declarată casa închisă. În acea seară, în vreme ce îmi ocupam locul, cerul prezenta 60% şanse să aducă ploaia. La Gator Bowl este interzis să intrii cu umbrela pe stadion, aşa că mi-am luat ceva impermeabil pe mine. Temperatura pe timpul zilei atinsese aproape 27°C şi o briză uşoară plutea în aer, ceea ce era cu mult mai bine faţă de Dallas.

Pe parcursul întregului turneu Victory, actul premergător fiecărui concert a fost susţinut de Chris Bliss – comediant şi jongleur – care a prezentat un număr de jonglerie cu mingii de tenis pe ritmuri de jazz şi rock. De cele mai multe ori, audienţa l-a ignorat, dar de fiecare dată când ajungea în punctul în care îşi efectua numărul pe melodia Beatles-ilor A Day In The Life de pe albumul Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club, capta atenţia mulţimii impacientate. Chris era conştient că îi va fi foarte greu să atragă atenţia publicului, care era prea puţin interesat să vadă pe altcineva pe scenă decât pe Michael şi pe fraţii lui. După o rundă de aplauze recunoscătoare la finalul numărului său din această seară din Jacksonville, Chris a glumit spunând: „Vă mulţumesc pentru că mă trataţi ca pe un performer şi nu ca pe un sacrificiu uman!”

Înainte ca spectacolul să înceapă în acea seară, Michael s-a întâlnit în spatele scenei cu opt copii suferinzi de boli incurabile. Unul dintre aceştia, Malanda Cooper în vârstă de 14 ani nu a mai trăit destul ca să audă următorul album solo al lui Michael. Ea a fost cea care i-a scris o scrisoare primarului din Jacksonville, Jake Godbold, în care îi spunea că singura ei dorinţă este aceea de a-şi întâlni idolul. Drept răspuns, Godbold şi-a expediat pledoaria către Jackson şi în acea seară, Michael şi-a făcut timp s-o întâlnească pe Malanda. În rândurile audienţei din acea seară se mai aflau câţiva „invitaţi speciali” ai lui Michael, toţi copii dezavantajaţi sau cu handicap, care s-au bucurat de cea mai specială seară din vieţile lor.

Pe la 21:39, oamenii începuseră să bată din picioare în tribunele de aluminiu ca o turmă de elefanţi, intonând împreună: „Michael” Michael” Michael” La 21:44, intensitatea reflectoarelor a fost redusă şi instantaneu au început ţipete, mai multă tropăială şi o mulţime de brichete aprinse în noapte, toate demonstrând entuziasmul publicului.

Ca de obicei, mulţimea a luat-o razna atunci când Jackson-ii au intrat în scenă. Pe măsură ce spectacolul înainta, cerul de deasupra noastră s-a limpezit, transformând noaptea într-una perfectă pentru un concert. Michael a fost într-o formă bună, iar atunci când a pozat cu figura lui pe vârful degetelor, în timpul melodiei Working Day And Night, camerele i-au adus în prim plan picioarele, proiectând cadrul pe ecranul uriaş, moment însoţit de o rafală de ţipete euforice din partea fanilor săi. Din această seară, solo-ul de baterie de la finalul piesei Beat It a fost ceva mai extins iar instrumentiştii au performat mai mult pe Shake Your Body (Down To The Ground).

Una dintre cele mai sălbatice noutăţi pe care le-am observat în acea seară a fost jacheta aurie cu nunaţe metalice pe care a purtat-o Marlon şi care împrăştia raze colorate de lumină. A purtat-o de câteva ori pe parcursul turneului, iar atunci când luminile scenei se stingeau, Marlon încă se mai vedea în beznă.

Duminică, 22 iulie, a început să plouă pe la 13:15, dar după o oră, ploaia s-a oprit. Pe la 17:45, iar a început să plouă şi s-a oprit pe la 19:20, iar cerul s-a limpezit la timp pentru spectacol. Înainte să înceapă concertul, DJ-ul Tom Joyner a ieşit pe scenă şi a cerut publicului să incanteze „Să nu plouă! Să nu plouă! Să nu plouă!” Aparent a mers.

Tot atunci, mama lui Michael, Katherine Jackson, a fost condusă la locul pregătit de la baza turnului de lumini din mijlocul terenului.

În acea seară eu am stat în zona dedicată presei şi din momentul în care a început intro-ul Kreeton-ilor şi până la artificiile de la finalul spectacolului, toţi cei care aveau locuri au dansat neîntrerupt, urcaţi pe scaune. Mulţimea a fost atât de incitată încât a refuzat să stea jos, aşa că ce puteam să fac şi eu, decât să dansez pe locul meu!

Luni, 23 iulie, ziua a fost minunată pentru un concert în aer liber. Pe cerul curat de deasupra Stadionului Gator Bowl, zburau două avioane, unul inscripţionat cu logo-ul Pepsi şi un altul care purta după el un banner pe care se putea citi „A.T.&T[5]. La distanţă, nu-l poţi bate!’” Toată lumea a vrut să facă parte din acest act!

În acea seară a fost prezent un fotograf specialist în imagini 3-D, care a făcut poze pentru diapozitivele speciale Victory pentru cei de la View-Master[6]. Aceştia au realizat şi un pachet Thriller 3-D, care i-a plăcut atât de mult lui Michael încât i-a invitat să ia cadre şi de la acest concert.

În public, s-a aflat în acea seară şi Lionel Richie şi Patti LaBelle. Prezent a fost şi cel mai în vârstă fan Michael Jackson, Elija Mimms în vârstă de 111 ani.

În seara de luni, Tito a purtat o uniformă albă de jucător de baseball, cu dungi din paiete roşii şi albastre, cu numele „Jackson” şi numeralul „1” inscripţionate pe spate cu litere strălucitoare. Pentru a-şi completa apariţia, Tito şi-a ornat chitara cu motive inspirate din baseball, un liliac montat pe capul ei şi o mănuşă din piele maro, uriaşă în prelungire. Evident, în mănuşă se afla o minge albă de baseball. Du-te după ea, Tito!

Publicul spectator al celor trei seri din Florida a fost cât se poate de entuziast, iar rezultatul final a fost extrem de profitabil atât pentru comunitate cât şi pentru Jackson-i. Concesiile făcute de primarul Jake Godbold au făst răsplătite. De fapt, imaginaţi-vă: mulţimile de peste 135.000 de suflete din cele trei seri de concerte ţinute cu casele închise, Michael şi fraţii lui care au distrus recordurile de audienţă pentru evenimentele rock găzduite de Gator Bowl, surclasând totalul audienţei din 1975 la concertul Rolling Stones (75.000), al Beatles-ilor din 1964 (20.000) şi a celor de la The Who din 1976 (15.000).

Am observat multe alte îmbunătăţiri aduse spectacolelor  din Jacksonville. Performanţa a fost chiar mai subtilă şi mai strânsă din acest moment al turneului. Michael arăta tot atâta bună dispoziţie pe scenă pe cât îşi manifestau fanii săi dorinţa fierbinte de a-l vedea! Toate semnalele luminoase şi acustice anunţau finalul primei sesiuni a turneului. Venise vremea ca spectacolul să se îndrepte spre nord pentru a întâlni criticii greu de satisfăcut ai New-York-ului.

(va urma)

---

[1] Oficial se numeşte Avenue of the Americas

[2] Magazin australian renumit pentru preţurile foarte mici

[3] National Association for the Advancement of Colored People - Asociaţia Naţională pentru Pprogresul Oamenilor de Culoare – Organizaţie ce reprezintă drepturile civile ale  afro-americanilor,  fondată în 1909 în Statele Unite

[4] Bătălia de la Alamo (23 februarie – 6 martie 1836) a fost un eveniment pivotal în Revoluţia din Texas. După un asediu de 13 zile, trupele mexicane aflate sub conducerea Generalului Antonio López de Santa Anna a lansat un asalt asupra Misiunii Alamo de lângă San Antonio de Béxar (astăzi San Antonio/Texas, SUA). Toţi soldaţii texani, cu excepţia a doi dintre ei, au fost ucişi. Încurajaţi de dorinţa de răzbunare, texanii au învins armata mexicană în Bătălia de la San Jacinto, pe 21 aprilie 1836, care se încheie la revoluţie.

[5] A.T.&T – lider în serviciile de telecomunicaţii

[6]  Marcă înregistrată pentru dispozitivele de vizualizare a diapozitivelor stereoscopice; acele discuri de carton care conţin 7 diapozitive 3-D. Sistemul a fost prezentat în anul 1939.