MICHAEL JACKSON STORY
A Magical Mystery Journey into
the Heart of a Superstar
autor Nelson
George
(1983)
Traducere şi adaptare în Limba Română, Mihaela A.R.
OFF THE WALL
Albumul solo
nu l-am făcut în decursul timpului. Mai curând, a fost ca şi cum am fost împins
de o forţă – serios! Şi totul s-a legat minunat.
Michael
Jackson, 1979
Prin
1980, era cât se poate de clar că ceva mergea rău în industria muzicală. De
vină era poate Star Wars (Războiul
stelelor) sau jocurile video; sau poate declinul economic. După genurile
disco, punk şi new-wave, s-au mai ridicat câţiva eroi. Dar cu certitudine,
înregistrările erau vândute din ce în ce mai puţin.
În acest
vid a păşit Michael Jackson. A crescut şi s-a dezvoltat ca entertainer şi
muzician de mulţi ani – dar perioada de succes a fost în trecut, cu Jackson 5
şi nu ca performer solo. Cel mai recent album al trupei, Destiny, s-a vândut într-un milion de exemplare. Aşa că, atunci
când cel dintîi album solo al lui Michael – Off
The Wall – s-a vândut în 7 milioane de exemplare, se părea că America şi-a
găsit un nou superstar.
Off The Wall a spart industria de
înregistrări muzicale cu patru single-uri de top 10: câştigătoare ale premiului
Grammy – Don’t Stop ’Till You Get Enough,
Rock With You, Off The Wall şi She’s
Out Of my Life. Un album plin de prospeţime şi numere dansante, melodii
vibrante prin excelenţă şi versuri accesibile – esenţa genului pop. Pur şi
simplu, Michael a reuşit să-şi creeze propriul său stil, distinct de cel al
trupei The Jacksons.
Pe
parcursul drumului se pare că a primit ajutorul stelar. La scrierea pieselor au
contribuit Stevie Wonder, echipa lui Carole Bayer Sager şi David Foster, precum
şi Paul McCartney. Piesa fostului Beatles, Girlfriend,
a venit într-un mod neaşteptat pentru Michael. La o petrecere găzduită de
Paul şi soţia sa Linda, Michael îşi aminteşte că tocmai intra pe uşă când „ea mi-a spus că au un cântec pentru mine. Au
început sa-l cânte chiar acolo, în acel moment.”
Însă
cântecul său favorit de pe acest album a fost scris de un necunoscut pe nume
Tom Bahler. Este vorba despre balada She’s
Out Of My Life. Producătorul Quincy Jones îşi aminteşte că în timpul
fiecărei înregistrări „de câte ori
ajungeam la final, Michael plângea. I-am spus ‚Ne vom vedea peste două
săptămâni şi îl vom face încă o dată. Poate nu te va mai face să plângi atât de
mult.’ Am revenit peste două săptămâni, iar el avea din nou lacrimi în ochi....
aşa că le-am lăsat acolo, pe înregistrare.”
Off The Wall a marcat de asemenea,
colaborarea de lungă durată dintre Michael Jackson şi Quincy Jones. S-a dovedit
a fi un mariaj între talent şi experienţă. Keyboard-istul şi aranjorul Greg
Phillinganes a observat: „Ideile lor pur
şi simplu se întrepătrundeau între ele. Vezi tu, Michael nu este ca cei mai
mulţi cântăreţi care trec pe-aici pentru prestaţie vocală. Michael se implică
în tot albumul. Practic, ‚Q’ este doar un superviser care conduce totul fără a
conduce de fapt nimic. Glazura pe care o aduce tortului poate varia între o
piesă bună şi una foarte bună.”
Dar în
centrul tuturor acestor lucruri se afla tânărul muzician dedicat care căuta
perfecţiunea şi originalitatea. Să cauţi prospeţimea unui sunet nou poate fi
ceva obsesiv. Michael petrecea ore întregi, zilnic în studioul din casa din
Encino, scriind, înregistrând şi experimentând. „Îşi face temele, repetă şi munceşte din greu acasă. Cei mai mulţi cântăreţi
vor să facă totul în studio. Sunt leneşi.”, comenta Quincy Jones. Adesea
Michael angaja muzicieni care să vină la el acasă şi să lucreze cu el – de aici
provin şi ideile care, eventual, se transformă în succese. Jones spune: „Atunci când îi vine o idee, o întoarce pe
toate feţele ... E drum lung de la o idee la execuţie. Toţi vor să ajungă în
rai şi nimeni să nu moară.”
De când
fraţii săi s-au mutat din casă, Michael a scris foarte mult singur şi aşa cum a
dovedit-o cu Off The Wall, şi-a
dezvoltat personajul muzical separat. „Încerc
s-o fac (să scriu) în felul meu.”, i-a spus el lui Vernon Gibbs. „Să copiez piesa alcuiva, m-ar face să mă
simt vinovat şi de doi bani. Ar trebui .... Să scriu versuri îmi ia foarte mult
timp, dar să compun melodii, asta îmi place. Asta fac tot timpul. Cel mai mult
le compun la tobe şi la pian, deşi mi-ar place să pot cânta bine la chitară.”
Dincolo
de ritmul febril al înregistrărilor, lui Michael i s-a oferit prilejul de a
reflecta asupra vieţii şi artei atunci când a vizitat platoul de filmare al
lung-metrajului On Golden Pond[1] (Pe
heleşteul auriu). Acolo, pe lacul idilic din New Hampshire, şi-a împărtăşit
ideile cu Jane Fonda, Katherine Hepburn şi Henry Fonda. A stat în cabină cu
Jane Fonda, cu care s-a împrietenit în urmă cu un an la o petrecere în
Hollywood. Michael îşi aminteşte: „Am
stat de vorbă pur şi simplu şi am discutat despre orice. A fost cel mai mare
prilej de educaţie pentru mine – am învăţat amândoi unul de la celălalt,
întrecându-ne. Vorbeam despre tot felul de lucruri, despre politicieni,
filozofi, rasism, Vietnam, actorie, tot felul de lucruri. A fost magic.”
Michael a înregistrat aproape toate acele conversaţii – un mod de a păstra experienţe
valoroase şi recunoscute pe care şi le-a refuzat cândva din pricina
celebrităţii.
În
timpul acestor vizite, Michael şi tatăl lui Jane s-au apropiat foarte mult.
Tânărul star pop şi vărstnicul actor au descoperit, fiecare în celălalt,
acelaşi spirit. Jane comenta: „Tata era
la fel de timid în viaţa de zi ci zi şi se simţea realmente mult mai
confortabil în spatele măştilor personajelor pe care le interpreta. Se putea
elibera de el însuşi atunci când era altcineva. Michael seamănă foarte mult cu el.
Într-un fel, Michael îmi aminteşte de experienţele triste ale vieţii. Este o
persoană extrem de fragilă. Şi cred că pe măsură ce înaintezi în vârstă, este
tot mai greu să stabileşti legături cu oamenii, ceea ce este mult mai
îngrijorător decât faptul că îmbătrâneşti.”
Katherine
Hepburn, o mare actriţă şi o persoană solitară, a fost la fel de încântată de
vulnerabilitatea lui Michael şi a devenit profesoara - neoficială - de actorie,
a tânărului talent dramatic. În anul 1981, Michael i-a făcut o vizită în
apartamentul său din estul Manhattan-ului şi a fost onorat să atingă câteva din
lucrurile personale ale lui Spencer Tracy. În septembrie 1981, ea i-a întors
favorul într-un mod care a surprins publicul. Pentru prima dată în viaţa ei,
Katherine Hepburn a participat la un concert rock, stând într-o parte a scenei
de la Madison Square Garden şi urmărindu-l pe Michael şi pe fraţii săi
performând.
Turneul
din 1981 a fost cel mai de succes din cariera trupei The Jacksons. De pe urma lui
au câştigat 5,5 milioane de dolari şi au încântat audienţele din 36 de oraşe cu
un mix uluitor de coregrafii, efecte speciale, trucuri de magie şi o muzică
revigorantă. Fiecare prestaţie era deschisă de tânărul Randy, refăcut în mod
miraculos după un accident auto devastator. Acesta îşi făcea intrarea în armură
medievală conducând trupa spre centrul scenei. Să fi trecut vreo zece ani de
când familia Jackson nu mai apăruse pe scenă şi mare parte din actul lor artistic
se schimbase mult de atunci. Acum scena era mult mai elaborată şi exista un
spaţiu de explorare proiectat de Michael. Exista un spaţiu în care „acum îi
vedeţi, acum nu”, iluzie creată de magicianul Doug Henning. Acestea erau trucurile
înaltei tehnologii ale anilor ’80.
Iar
centrul tutor acestor acţiuni nu era altul decât Michael. Acum, la 23 de ani,
era mai înalt, mai rafinat şi un performer mult mai bine definit. Încă se mai
vedeau urmele Dianei Ross în felul cum păşea zgomotos pe scenă şi în felul în
care primea aplauzele din partea audienţei. Cu paşi de dans noi şi elaboraţi, Michael
emana o vitalitate care în mod evident rivaliza chiar cu cea a idolului său,
James Brown. Iar carisma sa, nu numai că era plăcută, dar depăşise graniţele
aşteptărilor.
Pe lângă faptul că toate
concertele turneului din 1981 au generat critici entuziaste, două spectacole la
hotelul Omni din Atlanta s-au ţinut special la cererea lui Michael.
Dezvoltarea pe care a cunoscut-o sudul
oraşului a adus cu sine şi o serie de crime nerezolvate în rândul copiilor de
culoare, care au şocat naţiunea. La cererea lui Michael, mare parte din
veniturile trupei, obţinute în urma acestor două concerte – în jur de 250.000$ - au fost
alocate familiilor sărace din Atlanta. Crimele l-au marcat profund, cu atât mai
mult cu cât se identifica intens cu copiii. Prin modul lor de a gândi, adulţii
manifestau tendinţa de a subestima capacitatea de înţelegere a copiilor. „Sunt mai mult decât nişte copii.”,
spunea el. „Simt că sunt cu toţii nişte
mici genii şi că au un secret numai al lor, un secret pe care nu-l pot exprima
în cuvinte ... Şi am sentimentul că îl pierd pe măsură ce cresc şi devin adulţi.”
Admirându-le
onestitatea, el observă: „Dacă unui copil
nu-i place de tine, ţi-o spune direct, adulţii însă se prefac, se folosesc de maniere
false. Mi-aş dori ca lumea să fie plină de copii.” În anul 1977 Michael a
preconizat că îşi va duce la îndeplinire
menirea, spunând că pentru următorii 10 ani, plănuieşte să aibă 20 de copii ai
lui şi adoptaţi. Până atunci însă, când este tensionat sau îngrijorat, îşi
vizitează unul dintre fraţi şi se joacă cu copiii acestuia pentru a scăpa de
presiunea condiţiei de adult.
Finalul turneului din
1981, ar fi trebuit să fie un prilej de bucurie şi satisfacţie pentru Michael
şi fraţii săi. Au primit critici excelente, au avut profituri substanţiale,
publicul larg îi iubea şi au ajutat oameni la nevoie. Dar cu câteva grade,
realizările lor erau umbrite de zvonurile conform cărora Michael ar părăsi The
Jacksons la finalul turneului. Titlurile de prima pagină puneau gaz pe foc:
THE JACKSONS: SALUTUL DE
ADIO - MICHAEL PĂRĂSEŞTE THE JACKSONS?
JACKSON-ii SE DESPART.
Era foarte adevărat că
Michael avea cariera sa proprie. Off The
Wall era numărul 1 în topuri. Avea proprii lui avocaţi şi contabili. Foarte
abil, el şi-a conştientizat propria sa afacere. Odată, în timul unei negocieri
contractuale, l-a surprins pe Quincy Jones în timp ce cota ratele de redevenţă
plătite pe toate înregistrările sale din lumea întreagă. „Nu ştiam că te pricepi la aşa ceva, Smelly.”, i-a spus Jones.
În plus, Michael este
foarte atent la felul în care era prezentat publicului şi în presă. „Apariţia
Michael Jackson” distinctivă – o imagine separată de identitatea trupei – este
rezultatul unei atenţii asidue asupra detaliilor. S-a întâmplat ca o poză de
neacceptat să fie dată publicităţii. Michael – într-unul din rarele sale
momente în care îşi exterioriza emoţiile – a vrut să ştie cine se făcea vinovat
de acest lucru.
De fapt, au apărut
schimbări semnificative în imaginea vizuală a lui Michael după lansarea
albumului Off The Wall – schimbări
care puteau fi rezultatul unei operaţii estetice. Tânărul cu caracteristici
specifice rasei de culoare, apărea acum cremuit, aproape cu trăsături europene,
nasul său era fin conturat, iar conturul ochilor săi era mai evident şi păreau
mai alungiţi ca înainte. Ca rezultat final, semăna izbitor cu Diana Ross.
Dar oricât de matur ar
fi fost – ca performer şi ca om de afaceri – familia nu putea îndura. Cu
certitudine, nu era vorba despre lipsa de implicare a trupei în albumul Triumph din 1980. Pe acest album apare în
mare parte, munca mult mai inovatoare şi mai aventuroasă a lui Michael.
Poate că cea mai
notabilă piesă de pe acest album este Heatbreak
Hotel, un cântec despre un capăt de drum unde întâlneşti doar rău,
infidelitate, chipuri care se holbează, lacrimi dar şi strălucirea inocenţei.
Deşi povestea nu este foarte clară, se pare că în urmă cu 10 ani protagonistul
ei a fost atras la acest hotel şi surprins într-o postură compromiţătoare.
Iubita lui a fost trimisă acolo de aceleaşi forţe ale răului şi, de parcă totul
ar fi fost plănuit dinainte, „ea a crezut
că am înşelat-o cu altcineva (she thought that I had cheated for another love)”.
Revenind în acel loc, întâlnim un alt suflet rătăcit, cel al unui bărbat care a
fost „aici şi a lăcrimat, timp de 50 de
ani (here in tears for fifteen years)”. Se pare că Michael îşi dezvăluie
latura întunecată a viziunii sale. Sporind impactul trist, Michael umple
întreaga piesă cu drama macabră a unei poveşti de Edgar Allan Poe[2].
Aranjamentul debutează într-un şir trist ce cuprinde un preludiu de stagnare
ritmică, după care piesa explodează în tobe şi cornuri cu ţipătul LaToyei
Jackson îngropat undeva în mixaj. Efectele sonore abundă, de la ritmul tobelor
care sună ca un foc de tun şi râsete maniace la sunetul respiraţiei lui
Michael.
Can You Feel It este o piesă într-o viziune şi inspiraţie optimiste, pe
care Michael a scris-o împreună cu Jackie şi pentru care a fost creată
versiunea video de lungă durată. Trupa a creat-o în maniera pieselor de demult;
oricum versiunea video a fost prima în care Michael şi-a pus amprenta creativă.
El a conceput o piesă de opt minute, intitulată Triumful (The Triumph), ilustrutându-i pe Jackson-i ca pe nişte
uriaşi, figuri divine suspendate deasupra Pământului, capabili să revitalizeze
o masă de oameni cu lumina aurie presărată din vârful degetelor. Unii critici
au găsit destul de naiva concepţia video, în ideea ca muzica trupei The
Jacksons era suficient de puternică să inspire frăţia universală, fără a mai
fii nevoie şi de această imagine.
Unele dintre secvenţele
video par să fie desprinse din învăţăturile Martorilor lui Jehova. Conform
credinţei acestora că dincolo de moarte începe o altă viaţă, în aceste secvenţe
Pământul este repopulat şi transformat într-un paradis veşnic. Şi într-adevăr,
la final, apare un păun – simbolul personal al lui Michael despre dragostea
universală – înainte de reînvierea populaţiei.
Dar, dacă publicul a
văzut un performer tânăr şi dinamic – exuberant şi confident pe scenă – în
particular, Michael era un tânăr foarte timid şi retras. Desigur că manifesta
curiozitate vis-a-vis de lumea pe care o experimentase în mod indirect datorită
celebrităţii sale timpurii. O persoană care a venit să cunoască personajul din
spatele scenei, a fost Joyce McRae, fostă membră a staff-ului companiei Joe
Jackson Productions. Ea a avut prima conversaţie cu Michael în 1976. Era atât
de persistent cu întrebările lui – despre orice. Ceea ce nu ştia Joyce la acea
vreme era cum ar putea caracteriza relaţia lor, acel „tip de interviu”. „Era jenant pentru că nu aş fi putut
nicioadată să mă sustrag sau să-l mint ... M-a întrebat cum te simţi atunci
când eşti singurul copil (în familie). M-a întrebat cum este să fii căsătorit
şi dacă este dureros atunci când divorţezi. M-a întrebat dacă am plâns atunci
când am divorţat. Vroia să ştie cum este să-ţi doreşti mai mulţi copii. Toate
aceste lucruri erau atât de intime .... iar el, parcă ar fi încercat să
pătrundă înauntru şi să înveţe mai mult despre oameni. Era de-a dreptul
fascinat de conceptul de a fi singurul copil.”
Au ajuns să se cunoască
reciproc în timpul pauzelor dintre repetiţii sau în spatele scenei în timpul
concertelor. Ori de câte ori se ivea ocazia, stăteau de vorbă. Conversaţiile
erau private, „nu în faţa celorlalţi”,
îşi aminteşte ea. „De obicei vorbeam până
ce intra în cameră bodyguard-ul său, Bill Bray. Şi de fiecare dată, Michael
spunea ‚Bray, vreau să stau de vorbă. Te rog, lasă-mă mai mult.’ Ca un copil
care cerea permisiunea părinţilor săi să treacă peste ora de culcare.”
Una din amintirile sale
favorite este cea a întâlnirii lor pe aeroportul din Los Angeles. „Le-am văzut limuzina şi l-am recunoscut pe
şofer – Bert Morgan. Stăteam acolo şi discutam cu Bert când s-au apropiat
Michael şi Bray. Am stat toţi de vorbă, iar eu speram să se ofere voluntar şi
să mă lase şi pe mine la locuinţa mea din Encino. Dar dacă nu a făcut-o, am
spus ‚Trebuie să prind autobuzul spre staţia de taxiuri.’ Ei s-au înghesuit în
limuzină. Eu le-am făcut cu mâna iar ei mare hărmălaie. Apoi, dintr-o dată,
brusc am auzit pe cineva ţipând, ‚Joyce!, Joyce!’ şi un braţ agitându-se din
maşină. Următorul lucru – nici Bray, nici şoferul – Michael alerga de la
limuzină spre mine, traversând traficul pe diagonală. ‚Am atâtea bagaje...’ spuneam
eu, iar el continua să spună ‚Dă-mi-le mie, le iau eu!’. A insistat, trăgând
căruciorul prin faţa maşinilor şi dirijând traficul ca un poliţist! Acesta este
adevăratul Michael Jackson. Când s-a dezmeticit, eu stăteam tot acolo,
urmărindu-l. Nu l-a interesat unde vroiam să merg, ci pur şi simplu să se
asigure că ajung acolo în siguranţă.”
~ Sfârşit ~
Mulţumiri cititorilor,
Mihaela
[1]
On Golden Pond (1981), cu Katherine
Hepburn şi Henry Fonda
[2]
(n. 19 ianuarie 1809, Boston/Massachusetts - d. 7 octombrie 1849,
Baltimore/Maryland), scriitor american, poet, romancier, nuvelist și critic
literar, creator al genului de scurte povestiri și precursor al literaturii
moderne de ficţiune știinţifico-fantastică.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu