Capitolul 3 - “Ease On Down The Road”

MICHAEL JACKSON

THE COMPLETE STORY OF THE THE KING OF POP

9 noiembrie 2012

by Lisa D. Campbell

&

MICHAEL JACKSON

THE KING OF POP

martie 1993

by Lisa D. Campbell

Traducere si adaptare Mihaela A.R.

*

Capitolul 3

“Ease On Down The Road”

Charlie Smalls

                 Don’t you carry nothin’

that might be a load              Nu căra lucruri inutile

Come on, Ease on down         Haide, o luăm uşor pe jos

Ease on down the road          O luăm uşor pe drum

Asemeni celor mai mulţi artişti Motown, Jackson Five erau solicitaţi doar să înregistreze piesele compuse şi produse de staful de compozitori şi producători al companiei. Dar formula de producători de hituri marca Motown începea să se prăbuşească. Dacă la început această formulă a funcţionat pentru Jackson-i, metodele de acum nu mai erau de mult unele de succes. Băieţii au continuat să se lupte pentru a obţine un mai mare control artistic asupra carierelor lor, lucru cu care Motown nu a fost de acord. Cu toate că erau de-acum adulţi, nu li se permitea să-şi înregistreze propriile piese care le reflecta maturizarea.

Nici lui Joe nu-i plăcea să vadă promovarea insuficientă a trupei şi a lui Michael. În plus, îi displăcea autoritatea pe care o exercita Berry Gordy asupra fiilor săi. Cândva managerul trupei, rolul lui Joe a fost diminuat practic până la a nu mai face nimic.

Un alt factor de insatisfacţie era cota redusă de drepturi pe care le primea trupa. Conform contractelor standard Motown, artiştilor le reveneau 2,7% din drepturi pentru fiecare album vândut, la preţul de listă en-gros. Conform contractului lor, Jackson-ii primeau 6% din preţul en-gros pentru fiecare album. Indiferent ce era declarat scriptic, faptic erau plătiţi cu peste 5 până la 10 cenţi pe album vândut, presupunând că preţul de album este de 2$. Apoi, acesta trebuia împărţit la cinci, astfel încât fiecare membru al trupei să câştige între 1 şi 2 cenţi pe album. În plus, tot ei trebuia să plătească şi cheltuielile pentru toate piesele pe care le înregistrau, indiferent dacă acestea erau lansate vreodată ca extrase pe single sau incluse pe album.

Cota din drepturi care îi revenea trupei era scăzută, dar nu era considerată neobişnuită pentru o trupă nouă. Oricum au fost plătiţi pentru aceleaşi drepturi şi după ce au înregistart căteva succese şi erau deja afirmaţi şi recunoscuţi ca artişti ai Motown. În special Michael a învăţat din această experienţă. Mai târziu, în anii care au urmat a semnat câteva contracte de înregistrări şi comerciale care l-au transformat în cel mai bine plătit artist din lume. Contractul său cu Epic Records din anii ’80 i-a adus 2$ pe album, cu o rată în creştere conform cu vânzările. Cu peste 43 de milioane de copii vândute numai din albumul Thriller, a câştigat peste 86 milioane de dolari numai din drepturile asupra acestui album. Următorul lui contract a urcat mai sus de atât.

Toate aceste obiecţii asupra felului în care Motown le administra carierele au condus la anunţul făcut în iulie 1975, conform căruia Jackson Five părăseau compania Motown, la expirarea contractului, pe 10 martie 1976. În vara lui 1975, ei au semnat un nou contract cu Epic Records, o divizie a CBS Records. Conform acestuia, trupa primea în avans 750.000$ şi o cotă de drepturi în valoare de 94,5 cenţi pe album vândut.

Cu această comutare de la Motown la Epic, Jackson Five au suferit două lovituri emoţionale şi zdrobitoare. Cea mai redusă ca importanţă a fost pierderea numelui lor. Motown a cerut daune în valoare de 20 de milioane de dolari într-un proces intentat lui Joe Jackson şi celor de la CBS Records pentru încălcarea prevederile contractuale. Motown a susţinut că Jackson Five şi-a încălcat contractul prin semnarea cu Epic înainte de expirarea contractului cu ei. Jackson-ii au contra-atacat, intentând companiei Motown un proces pentru recuperarea drepturilor lor, încă deţinute de Motown. La finalizarea procesului, Motown a primit 100.000$ bani gheaţă şi alte daune în valoare de 500.000$. De asemenea, companiei i s-a acordat dreptul de a relansa piesele trupei şi de a-şi menţine drepturile asupra numelui “Jackson Five”. Acest lucru însemna o adevărată pierdere a identităţii trupei. Doar deveniseră cunoscuţi prin acest nume înainte de a semna cu Motown. Drept urmare, şi-au schimbat numele în “The Jacksons”.

A doua şi cea mai dureroasă pierdere a trupei a fost Jermaine. Joe Jackson le-a dat noile contracte fiilor săi pentru a le semna, înainte de a-l anunţa pe Jermaine. Apoi i-a arătat acestuia că toţi ceilalţi fraţi ai lui semnaseră şi i-a spus să facă şi el la fel. Jermaine a avut o decizie foarte grea de luat. A fost pus în situaţia de a alege între a semna contractul cu Epic şi a rămâne cu fraţii lui, sau a rămâne în continuare la Motown, compania socrului său. Manifestând loialitate faţă de compania care i-a lansat, Jermaine a ales să rămână la Motown şi să urmeze o carieră solo. Pierderea lui Jermaine a lovit trupa foarte tare. Îi lipsea în mod special partenului său de scenă cu care împărţea conducerea vocală, dar şi partenerului din afara scenei cu care punea în practică tot felul de glume şi prostioare. În cartea sa Moonwalk, Michael explică cât de ciudat şi singur s-a simţit pe scenă fără Jermaine, pe care îl ştia tot timpul în stânga lui. După plecarea lui Jermaine, Randy s-a alăturat trupei în mod oficial.

Cu puţin timp înainte de a lansa primul lor album cu Epic, Jackson-ii au dat startul propriei serii de varietăţi pentru micul ecran, The Jacksons, difuzată în timpul verii lui 1976. Lui Michael nu i-a plăcut absolut deloc să facă această serie săptămânală şi în general nu-i plăcea nimic legat de televiziune. Nu-i plăcea pentru că îi lua din timpul alocat exersărilor şi pentru că era forţat să sacrifice calitatea pentru a se încadra în termenele limită. Şi nu în ultimul rând, nu-i plăcea absolut deloc rutina acelei comedii tâmpite inclusă în fiecare spectacol.

După mutarea la Epic Records, Joe Jackson a recâştigat controlul asupra carierelor fiilor săi şi a redevenit managerul trupei. În 1977, el i-a angajat pe Freddy DeMann şi pe Ron Weisner ca parteneri. Echipa de management DeMann/Weisner a administrat atât trupa cât şi pe Michael în timpul carierei sale solo de mai târziu.

Dacă schimbarea aceasta de la Motown la Epic s-a dovedit de succes în recâştigarea controlului în privinţa aspectelor manageriale, deţinerea controlului artisitic pe care şi-l doreau băieţii, mai avea să aştepte. Li s-a oferit puţin mai multă libertate de a-şi înregistra propria muzică, dar au continuat să înregistreze piesele compuse şi produse de alţii. Ca producători, le-au fost repartizaţi Kenny Gamble şi Leon Huff, care au înregistrat succese în producţia de hit-uri pentru alţi artişti. Gamble şi Huff s-au făcut cunoscuţi pentru Philadelphia Sound (Sunetul Philadelphiei). Primul lor album realizat cu Epic a inclus două piese compuse şi produse de Jackson-i.

Albumul a fost lansat în noiembrie 1976 şi a fost intitulat după numele trupei – The Jacksons. De pe el au fost extrase pe single două piese. Cel dintâi, Enjoy Yourself, a intrat pe locul 6 în topul pop şi a atins locul 2 în topul black. Enjoy Yourself a fost primul single al trupei The Jacksons certificat cu aur. Au mai avut şi alte single-uri certificate cu aur, dar Enjoy Yourself a fost cel dintîi certificat de Asociaţia Americană a Industriei de Înregistrări (RIAA) (Motown nu era înscrisă în RIAA, deoarece a refuzat ca aceasta să îi facă auditul).

Cel de-al doilea single nu a mers chiar atât de bine. Show You The Way To Go a atins doar locul 28 în topul pop şi locul 6 în top black. Albumul a fost mult mai bine cotat în topul black decât în cel general, atingând locul 36 în topul pop şi locul 6 în topul black.

Cele două piese compuse şi produse de Jackson-i sunt Blues Away, compus de Michael şi Style Of Life, compus de Michael şi de Tito. Nici unul dintre acestea nu au fost extrase pe single, dar cei de la Epic au fost destul de impresionaţi de abilităţile de compozitor ale lui Michael şi le-a permis băieţilor să participe cu încă două piese originale pentru următorul lor album.

Pentru acesta Jackson-ii au compus şi produs Different Kind Of Lady şi Do You Wanna. Albumul se numeşte Goin’ Places şi a fost lansat în octombrie 1977, producţia lui fiind din nou semnată de Gamble şi Huff. Deşi intitulat Goin’ Places albumul nu a ajuns nicăieri mai sus de locul 63. În topul black a ratat top 10, atingând poziţia 11. Cele două extrase pe single de pe acest album nu au realizat nici ele mare lucru. Goin’ Places nu a depăşit locul 52 iar Find Me A Girl nu a intrat nici măcar în top 100. Ambele s-au descurcat mult mai bine în top black single, Goin’ Places ajungând în top 10 şi atingând locul 8, iar Find Me A Girl atingând locul 38.

Între lansările primelor lor două albume cu Epic, Jackson-ii au susţinut un spectacol special în Anglia. În mai 1977, au fost invitaţi pentru a doua oară să concerteze pentru Regina Elizabeth a II-a, la King’s Hall din Glasgow / Scoţia, de data aceasta cu ocazia jubileului de argint al perechii regale.

Perioada aceasta de trecere de la Motown la Epic a fost una dificilă pentru Jackson-i, dar în mod special pentru Michael. Pe de o parte, a fost forţat să se maturizeze mult prea repede, la vârsta de 18 ani preluând multe din responsabilităţile de afaceri ale trupei. El era cel care îşi reprezenta fraţii în lupta pentru câştigarea drepturilor artistice, pentru libertatea de a compune şi de a produce propriile lor albume. Iar publicul lor, încă îşi mai dorea să-l vadă pe „micul” Michael Jackson care acum avea aproape 1,80 m. Pe de altă parte, Michael mai avea o bătălie de dus, aceea cu oglinda. În Moonwalk, Michael dezvăluie cât de necăjit era din pricina acestui lucru. Tenul său, foarte afectat în perioada pubertăţii a generat un complex în privinţa aspectului său, ceea ce i-a dezvoltat o mare timiditate faţă de ceilalţi oameni şi l-a făcut să fie extrem de jenat. Nu-i plăcea nici nasul său. Cu toate că nu exista nici o diferenţă între al lui şi cele ale fraţilor lui, era şicanat de aceştia şi uneori şi de tatăl său, care îi spuneau „Big Nose”. Fiind foarte sensibil, lua foarte în serios această glumă.

De asemnea, l-au afectat zvonurile împrăştiate de presă, conform cărora el şi cântăreţul şi compozitorul Clifton Davis, autorul piesei Never Can Say Goodbye, ar avea o relaţie amoroasă. Tabloidele nu au întârziat să proclame că Michael era pe cale să-şi facă operaţie de schimbare de sex, pentru că cei doi plănuiseră să se căsătorească. Aceste situaţii dificile au condus oarecum la clarificarea aspectului legat de tenul său, dar speculaţiile presei au continuat pe tema preferinţelor sale sexuale.

La vârsta de 19 ani, Michael a ajutat la schimbarea „destinului” trupei. El l-a însoţit pe tatăl său la întâlnirea cu preşedintele Epic Records, Ron Alexenburg, cu care semnaseră contractele, pentru a-l convinge că ar trebui să le acorde Jackson-ilor şansa de a compune şi produce un album întreg. Alexenburg a fost de acord cu amendamentul ca un producător executiv să fie implicat ca superviser al proiectului. Ca urmare au fost aleşi Bobby Colomby şi Mike Atkinson ca producători executivi ai albumului. Acesta, primul compus şi produs de Jackson-i, a fost Destiny.

Cu acest prilej, băieţii au pus bazele propriei companii de producţie, numită Peacock Production. Numele a fost ales graţie dragostei pentru animale manifestată de Michael. La vremea aceea, el avea doi păuni, dar a trebuit să renunţe la ei din pricina zgomotului pe care îl făceau atunci când se împerecheau. Pe spatele coperţii albumului Destiny şi a celui care a urmat – Triumph – Michael şi Jackie au scris următoarele cuvinte pentru a exprima mesajul muzicii lor:

De-a lungul vremii, păunul a fost onorat şi lăudat pentru frumuseţea sa ilustră. În familia păsărilor, păunul este singura specie care în penajul său adună toate culorile la un loc şi expune toată această radiaţie înflăcărată doar atunci când este îndrăgostit. Noi, ca şi păunul, încercăm să adunăm toate rasele umane la un loc, prin iubire şi prin puterea muzicii.

Michael şi Jackie Jackson

Peacock Productions

Ulterior, Michael şi-a deschis câteva companii diferite pentru administrarea propriilor producţii, publicaţii, protejarea drepturilor de autor şi alte interese de afaceri. MJJ Productions, Optimum Productions, Ultimate Productions şi MIJAC Music au fost înfiinţate pentru administrarea intereselor sale de publicare şi producţii video. Triumph Merchandising Inc. şi Triumph International Inc. au fost înfiinţate pentru produsele comerciale autorizate marca Michael Jackson. Michael l-a angajat pe Bob Jones ca vicepreşedinte al comunicaţiilor la MJJ Productions. Anterior, Jones a lucrat în domeniul relaţiilor publice pentru Motown şi a administrat aria de publicitate pentru Jackson Five. De-a lungul vremii au avut o lungă relaţie de lucru, dar care s-a terminat abrupt şi amar.

O contribuţie foarte importantă pe care au avut-o producătorii executivi ai albumului Destiny, a fost aceea că l-au sugerat pe Greg Phillinganes care a ajutat la aranjamentul muzical al albumului. Phillinganes a jucat un rol important în albumele viitoare ale Jackson-ilor şi în special în albumele şi turneele solo ale lui Michael.

Lansat în decembrie 1978, Destiny a fost cel mai de succes album al trupei din ultimii câţiva ani şi a fost primul şi ultimul lor album certificat cu platină. Pentru a sărbători succesul, a fost organizată o petrecere în cadrul căreia trupa a fost prezentată cu o copie îmbrăcată în platină a albumului lor. Primarul din Los Angeles, Tom Bradley a declarat “Ziua Jackson” şi a fost organizată o petrecere la Banca Naţională a Oraşului din Beverly Hills, într-o sală special amenajată cu ring de dans. Însoţitoarea lui Michael pentru această ocazie a fost Tatum O’Neal, prima lui dragoste, după cum spune chiar Michael, după Diana.

Toate piesele de pe albumul Destiny, cu excepţia uneia, au fost compuse de Jackson-i, în mare parte de Michael şi de Randy, ei fiind singurii care încă mai locuiau în casa părintească. Piesa care nu a fost compusă de Jackson-i, a fost şi primul extras pe single, Blame It On The Boogie, la care a colaborat în poziţie de compozitor … Michael Jackson. Acest Michael Jackson care se numea de fapt Mick Jackson, este alb şi vine din Anglia. În ciuda ritmului disco şi a versurilor uşor de reţinut, Blame It On The Boogie, a atins abia locul 50 în topul pop singles, dar a ajuns pe locul 3 în topul black singles. Prestaţia vocala a lui Michael pe această piesă este marele precursor al stilului său vocal de mai târziu, care se va afirma pe albumul Off The Wall.

Piesa cu cel mai mare succes şi cel de-al doilea extras pe single, este Shake Your Body (Down To The Ground). Această piesă de dans contagios a atins locul 7 în topul pop singles şi locul 3 în topul black singles. Într-unul din rarele sale interviuri acordat unui post de radio, Michael a povestit cum a compus piesa împreună cu Randy. Randy se tot fâţâia prin casă mormăind o melodie iar mie mi-a plăcut. L-am întrebat ce tot fredonează acolo, iar el mi-a răspuns ‘Nimic!’, ‘Ba nu, e ceva!’, i-am replicat. Apoi, Michael s-a apucat să compună melodia şi textul pentru Shake Your Body. Nu ştiu de unde a ieşit. De la Dumnezeu, aş spune.

Celelalte piese excelente de pe Destiny, şi sunt destule, include Things I Do For You, Bless His Soul, That’s What You Get (For Being Polite) şi piesa care dă titlul albumului. Things I Do For You cochetează cu sentimentele lui Michael de a fi folosit, cu începuturile neîncrederii sale în ceilalţi, exceptându-i pe cei apropiaţi lui, sentimente similare exprimate şi în piesele Heartbreak Hotel şi Wanna Be Startin’ Somethin’ şi câteva de pe albumul HIStory:

Always wanting something for nothing       Mereu vor câte ceva pentru nimic

Especially what they don’t deserve               În special ceea ce nu merită

Reaching in my pocket                                   Scotocindu-mă în buzunar

I just got to stop it                                         Trebuie să-i opresc

Even though they got a lot of nerve             Chiar dacă au mult tupeu

Michael a compus Heartbreak Hotel lucrând cu chitaristul Paul Jackson Jr. care a declarat revistei Billboard, că solo-ul de chitară pe care l-am înregistrat este exact ceea ce mi-a cântat Michael notă cu notă. Albumul Destiny a atins poziţia 12 în topul albumelor pop. În 1979, Jackson-ii au pregătit un turneu mondial, pentru promovarea albumului. Pe lângă cele peste 40 de escale în Statele Unite, turneul Destiny a ajuns şi în Germania, Elveţia, Olanda, Anglia, Franţa şi Kenya. Pe parcursul turneului, câteva concerte au fost anulate din pricina unor probleme pe care le-a avut Michael cu vocea.

 

01:01:20 (low quality)

Chiar înainte de lansarea albumului Destiny, a fost lansat şi primul proiect aparţinând lui Michael, fără fraţii lui, de la părăsirea companiei Motown. Ironia sorţii, acest proiect era o producţie Motown. Michael s-a îndrăgostit prima dată de filme în timpul vizitei sale pe platourile de filmare ale peliculei Lady Sings The Blues. Acum, avea să primească un rol alături de Dorothy, interpretată de Diana Ross, pe cel al Sperietorii din filmul The Wiz. Acesta era versiunea actualizată a Vrăjitorului din Oz, cu întreaga distribuţie formată din actori de culoare. Regizat de Sidney Lumet, alături de cei doi, au mai jucat actorii Nipsey Russel în rolul Omului de tinichea, Ted Ross în rolul Leului, Lena Horne în rolul Glendei, vrăjitoarea cea bună şi Richard Pryor în rolul Vrăjitorului.

Dacă aceste personaje erau foarte asemănătoare omologilor săi din Vrăjitorul din Oz, The Wiz diferă sub unele aspecte. În loc de Kansas, acţiunea are loc în New York, iar piesa Follow The Yellow Brick Road a fost înlocuită cu duetul Michael – Diana, Ease On Down The Road. Lansat ca extras pe single de pe albumul sountrack, duetul a atins locul 41 în topul pop şi locul 17 în topul black singles.

Lui Michael i-a plăcut foarte mult să portretizeze personajul sperietorii. A petrecut câte patru ore zilnic timp de cinci luni în cabina de machiaj, pentru a fi transformat în personajul său. Atât de mult şi-a îndrăgit personajul, încât uneori rămânea machiat şi îmbrăcat în hainele de scenă până seara târziu când ajungea acasă. Această experienţă a definit un rol important al filmelor în cariera viitoare a lui Michael.

În timpul filmărilor, Michael a locuit într-un apartament din New York vreme de şase luni. LaToya a fost cea care l-a însoţit şi i-a ţinut de urât. Nefiind un amator al cluburilor de noapte sau al altor locuri de acest gen, Michael s-ar fi simţit prea singur în această perioadă. 

Munca la The Wiz, nu a fost una lipsită de probleme pentru Michael. Chiar înainte de a începe programul filmărilor, Michael a petrecut ziua de 4 iulie la casa din Malibu a lui Jermaine. Relaxându-se pe plajă, brusc nu a mai putut respira. A alergat în casă iar Jermaine l-a dus urgent la spital. Michael avea probleme la unul din plămâni. Testele au detectat prezenţa aerului în spaţiul pleural (pneumotorax), afecţiune întâlnită adesea la oamenii foarte slabi.

Un alt aspect nu atât de serios, a fost în timpul filmărilor. Într-una din scene, Sperietoarea trebuia să o prindă pe Dorothy, care leşina. Mai târziu Michael îşi aminteşte incidentul amuzat: Cel mai comic lucru a fost scena de pe acoperiş. Diana trebuia să leşine iar eu trebuia să o prind. Dar era prea grea. Continuam să expir în timpul dialogului, în vreme ce încercam din nou şi din nou să o ridic, până am reuşit.

Sperietoare a fost cea mai drăguţă dintre toţi inadaptaţii care încercau să-l găsească pe Vrăjitor, pentru a-i ajuta să-şi îndeplinească dorinţele. Ca şi în versiunea originală, Dorothy s-a pierdut şi încerca cu disperare să găsească drumul înapoi spre casă. Omul de tinichea avea nevoie de o inimă. Era convins că este o carcasă goală pe dinăuntru, complet lipsit de sentimente. Leul cel laş, desigur avea nevoie de curaj. El poza în chip de statuie în faţa bibliotecii publice când a fost reperat de ceilalţi. S-a ascuns, sperând că nimeni nu-i va descoperi vreodată teribilul secret. Sperietoarea avea nevoie de creier. Era batjocorită de ciorile care i-au spus că este incapabilă să coboare din postul său şi să umble prin grădină. Au făcut-o să repete într-una poruncile lor şi să le cânte imnul, You Can’t Win, pentru a-i distruge orice urmă de încredere în ea însăşi. După ce a fost salvată de Dorothy, cei doi au plecat împreună să-l găsească pe Vrăjitor.

The Wiz este mult mai comic faţă de versiunea originală. În loc să fie umplută cu paie, Sperietoarea era umplută în mare parte cu ziare tocate, pe care le scotea afară pentru a da “citatele corespunzătoare”, celor care aveau nevoie de un sfat în rezolvarea problemelor. Aceste citate erau mult mai potrivite uneori decât alte lucruri. După ce s-au întâlnit cu Leul şi au aflat că regele junglei nu are curaj, Sperietoarea a scotocit în interiorul ei, a scos o bucată de ziar mototolită şi a citit: Neliniştea apasă capul ce poartă coroana, W. Shakespeare. Acest citat va fi mai mult decât pregnant pentru Michael în anii ce vor veni. Mai târziu, Leul cel laş, crezând că Dorothy este moartă şi că el ar fi responsabil de acest fapt, decide să termine cu totul şi să se arunce din vârful acoperişului. Sperietoarea a scos repede un alt “citat corespunzător” şi a citit: Onorurile vor avea loc mâine!

The Wiz a fost o producţie extraordinar de elaborată, ale cărei costuri au depăşit 30 de milioane de dolari, o sumă copleşitoare pentru acea vreme. Scena carnavalului unde Dorothy şi Sperioetoarea îl descoperă pe Omul de tinichea a fost turnată în parcul de distracţii Coney Islands. Biblioteca de pe Strada 42 a fost locaţia în faţa căreia a fost descoperit Leul, pozând în chip de statuie. Scenele din Oraşul de Smarald au fost turnate la World Trade Center, folosindu-se 650 de dansatori şi solicitând o echipă formată din 385 de oameni. Uriaşul bust mecanic al Înţeleptului (Vrăjitorului), Richard Prior, arăta mai curând cu capul robotic al lui Michael pe care îl vom vedea peste câţiva ani în Moonwalker.

Recenziile au fost dure la adresa peliculei The Wiz, criticând filmul ca fiind unul super-scump şi mulţi au fost de părere că Diana Ross era prea bătrână să interpreteze rolul lui Dorothy. Diana, care pe atunci avea 32 de ani, juca rolul unui personaj de 24 de ani. În mod favorabil însă, criticii au menţionat abilitatea de interpretare a lui Michael Jackson. Dacă în general, The Wiz este considerat a fi un eşec, a arătat în schimb, că Michael avea un talent actoricesc înnăscut. Acest rol i-a adus nominalizarea pentru Susţinerea celui mai bun actor din partea Academiei de Filme Ştiinţifico-Fantastice şi Horror.

Dorinţa lui Michael de a face filme s-a adâncit în 1980 când a stat ceva vreme cu Jane Fonda pe platoul de filmare al peliculei Pe eleşteul auriu. În timpul lunii petrecute acolo, s-a împrietenit cu vedetele filmului: Katherine Hepburn şi Henry Fonda, care l-a dus pe Michael la pescuit. Ulterior, când Henry Fonda a murit, Michael a fost alături de familia Fonda la serile de priveghi.

Motivele principale pentru care Michael a vrut să facă The Wiz au fost pe de o parte dragostea lui pentru filme, Vrăjitorul din Oz, fiind una din poveştile lui favorite şi, pe de altă parte, ocazia de a lucra cu Diana Ross. Dincolo de asta, regizorul muzical al filmului a fost cel care se va alătura mai târziu lui Michael pentru a scrie istoria muzicii – Quincy Jones.

(va urma)