On The Road With
Michael!
by Mark Bego
(1984)
Traducere
şi adaptare în Limba Română, Mihaela A.R.
Capitolul 8
KANSAS CITY, DALLAS ŞI JACKSONVILLE
Prima săptămână din iulie 1984 a fost cu adevărat
„săptămâna Jackson” pentru mine! Luni, 2 iulie, a fost lansat albumul Victory, exact la timp pentru cel dintîi
concert al turneului, care urma să se desfăşoare vineri seara în Kansas
City/Missouri. Ştiind că urma să-mi părăsesc apartamentul din New York pentru
următoarele trei – patru luni, pentru a-l urma pe Michael Jackson şi familia
lui de-a lungul Americii, am avut de făcut o mulţime de comisioane prin centrul
oraşului.
Imediat ce am intrat pe Sixth Avenue[1],
în căldura înăbuşitoare (erau 32°C) şi încercând să-mi amintesc tot ceea ce
aveam de făcut în acea zi, am ajuns la magazinul lui Sam Goody, aflat lângă
Centrul Rockefeller. Am alergat într-un suflet la uşile rotative să văd dacă
mult aşteptatul LP a fost într-adevăr lansat. M-am trezit în aerul răcoros al
magazinului de lux şi l-am văzut! Acolo, la trei trepte înălţime la etajul
principal al magazinului era instalată o platformă plină cu discuri şi casete
înregistrate ale albumului Victory.
Platforma era aranjată asemeni unui altar dedicat lui
Michael şi Jackson-ilor! Am luat imediat un disc şi o casetă. Devenisem deja un
„Jackson-ologist” fervent, deci se presupune că nu mai puteam trăi o clipă fără
să am câte un exemplar din fiecare! Cel mai recent număr al revistei Bilboard proclamase deja piesa State Of Shock cel mai ascultat single
pe posturile de radio naţionale în acea săptămână şi abia aşteptam să ascult şi
restul pieselor de pe album.
Tot începutul de săptămână mi l-am petrecut încercând să
mă decid ce să iau cu mine pentru turneul Victory. Chiar aveam nevoie de cinci
perechi de ochelari diferiţi? Bineînţeles. Şi nu se putea ca numai aceste accesorii
ale fraţilor Jackson să fie singurele mele însemne pentru acest turneu, fără o
garderobă completă!
Joi, 5 iulie, când mă îndreptam spre Aeroportul
La-Guardia, în căştile player-ului meu bubuia evident, albumul Victory, iar când avionul s-a desprins
de sol, urechile mele ascultau la maxim State
Of Shock. Plecam în mod oficial în cea mai extraordinară aventură din viaţa
mea – aveam să-i urmez pe Jackson-i la fiecare concert al turneului Victory!
Când am aterizat pe Aeroportul Internaţional din Kansas
City, m-am întâlnit cu fotograful Josh Touster, care sosise cu o oră în urmă de
la Los Angeles. După ce mi-am recuperat bagajele de la cală, i-am sugerat lui
Josh:
-
De ce să nu-l sun pe Ken Ross de la Pepsi chiar acum şi
să aflăm care sunt programările evenimentului?
-
Sună bine!, a fost Josh de acord.
L-am
sunat pe Ken, iar el m-a anunţat:
-
Amândoi sunteţi invitaţi la dineul jurnaliştilor de la Stadionul
Arrowhead. Urmează o petrecere în cinstea Jackson-ilor. Începe la 18:30.
Era deja 17:45, nu mă bărbierisem, eram transpirat şi
obosit şi nu mai fusesem în Kansas City în viaţa mea. Oare ne puteam încadra în
timp? Evident. Dacă are loc o petrecere bună undeva, o pot găsi oriunde!
Mi-am făcut duş în baia celor de la Herty – compania de
închiriat maşini – am găsit stadionul, mi-am schimbat hainele în parcare şi am
ajuns exact când se servea cocktail-ul! Iar acesta a fost tipic ritmului
următoarelor 96 de ore, începând cu seara următoare, a primului concert din
turneul lui Michael şi al Jackson-ilor – Victory!
La petrecere au fost foarte mulţi prieteni din presă,
media şi relaţii publice, adunaţi din toată ţara, toţi axaţi mental pe debutul
evenimentului declarat al secolului. Eram de două ore în oraş şi deja petreceam
de minune!
Din acel moment am fost unul din cei peste două sute de
jurnalişti care au poposit în Kansas City pentru următoarele trei zile. Ziarul
local, Kansas City Star, ne-a
portretizat ca pe nişte competitori nebuni ai personajelor Clark Kent şi Louis
Lane (personajele principale din filmul Superman)
proclamând în editorialul său că „după
notebook-urile, camerele şi badge-urile
presei, această armată reprezintă haita de ştirişti care aleargă haotic pe
stadion.” Nici o altă descriere nu ar fi fost mai potrivită. Este ceea ce
eu numesc „jurnalismul kamikaze”: „Aruncă-te
cu capul înainte şi să nu ieşi fără o ştire!”
După cina din acea seară, majoretele echipei de fotbal
Chiefs din Kansas City ne-au prezentat tricourile oficiale ale turneului
Victory sub marca Pepsi. Atunci am ştiut cu ce urma să am de-a face. Tricourile
s-au topit mai ceva ca produsele de la Kmart[2]. Fetele
le-au înşfăcat atât de repede încât ai fi zis că au pus mâna pe ceva de aur!
Pentru mine, Josh şi restul mediei, dimineaţa de vineri
dinaintea concertului a început în sala presei de la Hotelul Crown Center, cu
cantităţi masive de cafea. Acolo se împărţeau presei „nepreţuitele” acreditări,
legitimaţiile de acces şi parking-urile, distribuite reporterilor din toată
lumea de către Beverly Paige şi Leah Gramatica de la compania de publicitate
Howard Bloom Organization şi de către Susan Blond, vicepreşedintele de
publicitate al departamentului de înregistrări al lui Jackson, la Epic Records.
Glenn Brunman de la biroul CBS Records de pe Coasta de Vest şi Ellen Golden de
la Bloom erau responsabili cu legitimaţiile foto-reporterilor, acestea fiind
mult mai limitate ca cele ale presei. Au fost admişi doar 50 de fotoreporteri
pentru seara de deschidere şi nu aveau voie să se apropie de scenă, la mai puţin
de zona rândului 28 al audienţei.
După-amiază pe la 15:30, Michael Jackson şi întreaga sa
familie se aflau în uriaşa Sală Centenară B a Hotelului Crown Center din Los
Angeles pentru a primi premiul Organizaţiei NAACP[3]
din partea sucursalelor sale din L.A. şi Beverly Hills-Hollywood. Pe la 14:30,
când am ajuns eu şi Josh, afară lângă sala de banchet, aşteptau deja vreo
douăzeci şi cinci de reprezentanţi ai presei.
Uşile s-au deschis exact la 15:30. Primii cărora li s-a
permis accesul în sală au fost cameraman-ii reţelelor de televiziune cu
întregul lor echipament video – camere, microfoane, echipament de transmisie şi
chiar scări pliante. Următorii au fost fotografii şi jurnaliştii. Aranjamentul sălii
era unul pe lungime, în capătul căruia se afla un podium înalt pe care erau
instalate boxe şi microfoane. Un cordon din catifea definea în termeni încerţi
cât ni se permitea nouă, haitei de ştirişti, să ne apropiem de podium. Scena mi
s-a părut ca o bătălie turbată a trepiedelor, în timp ce fotografii se
împungeau cu coatele pentru a prinde unghiul cel mai avantajos din care să-l
surpindă pe superstarul înmănuşat. Imediat ce a fost stabilită limită de acces
la marginea cordonului, în spatele ei s-a instalat o linie de trepiede înalte.
Unul dintre fotografi îşi pregătea trepiedul masiv, dar în loc să-şi monteze
camera pe el, s-a urcat în vârful lui cu camera în mână! Alţii îşi trăgeau
scaune pe care să se urce. Asta s-ar traduce că oricărui reprezentant media i
s-ar permite să stea lângă Michael Jackson, aşa că atmosfera a fost frenetică!
Una dintre cele mai proeminente echipe de cameramani era cea formată din trei
oameni de la NFL (National Football Leagu) Films. Aceştia au fost angajaţi de
Michael Jackson personal, pentru a captura pe peliculă absolut tot ce urma să
se întâmple în turneul Victory, cu siguranţă pentru un film, o emisiune TV
specială, şi/sau pentru o prezentare pe casetă video a întregului turneu.
Era ora 16:30 şi venise timpul ca lucrurile să înceapă. Foarte
mulţi înalţi oficiali de la NAACP au vorbit despre importanţa unităţii în
familia americană. Apoi, în sfârşit, Michael şi Tito Jackson au urcat pe podium
şi au primit premiul Dr. Claude Hudson
Medal of Freedom Award ediţia 1984, iar în numele întregii familii Jackson
au primit Olympics Medal Of Friendship
Award ediţia 1984.
Doctorul Benjamin Hooks, directorul executiv al NAACP, a
făcut următoarea declaraţie: „Este o mare
onoare faptul că mă aflu astăzi, aici.... că am prilejul de a onora această
familie .... Pentru aceia dintre voi care aţi urmărit în mod constant evoluţia
şi maturizarea copiilor Jackson, împărţim cu voi mândria şi emoţia succesului
lor în curs de desfăşurare. Cred că întreaga Americă ar trebui să fie mândră de
familia Jackson. Este o familie remarcabilă, al cărui exemplu merită urmat şi
care merită să fie răsplătită, duplicată şi replicată. În ciuda popularităţii
lor extraordinare, încă mai au acel tip de umilinţă tipică famiilor mai puţin
norocoase. Suntem mândrii de faptul că albumul „Thriller”, nu conţine trimiteri
la sex, droguri sau alte subiecte de genul acesta. Este curat, conţine muzică
bună şi a devenit un record ... iar noi suntem mândrii de acest lucru. NAACP
este mândră să se alăture astăzi sucursalei din Los Angeles pentru a le oferi
Premiul H. Claude Hudson. Dorim ca întreaga lume să recunoască familia Jackson,
nu numai pentru abilitatea lor de a cânta, dar şi pentru dedicaţia,
devotamentul idealurilor Americii, pentru reprezentarea celor mai înalte şi mai
bune aspiraţii ale fiecărui copil alb sau de culoare, de oriunde din această
ţară. Aceştia se pot uita la ei cu mândrie şi admiraţie, iar noi dorim să facem
acest lucru cunoscut întregii lumi şi dorim să facem parte din acest proces de
recunoaştere.”
În spatele mulţimii noastre de ştirişti era un alt cordon
de catifea. În spatele acestuia se aflau delegaţii NAACP, mulţi dintre ei cu
copiii. Când au apărut Michael şi Tito, au izbucnit şi ţipetele din spatele
sălii. Michael purta o tunică alb-argintie strălucitoare, cu o eşarfă roşie
prinsă în diagonală peste piept şi desigur ochelarii cu lentile fumurii.
Evident, marca sa – o singură mănuşă albă – se afla pe mâna dreaptă.
Politicos şi vorbind încet, Tito, căruia i s-a oferit cel
dintîi premiu, s-a adresat presei şi delegaţilor: „Aş vrea să vă mulţumesc foarte mult. Acesta este un premiu special
pentru noi. În numele meu şi al fraţilor mei, al mamei şi al tatălui meu şi al
surorilor mele, ne pare bine să ştim că tot ceea ce facem este pozitiv iar voi
ne-aţi arătat direcţia corectă. Vă mulţumesc foarte mult.”
Când a venit Michael la centrul scenei, cameramanii şi
fotografii, barbaţi şi femei deopotrivă au început să se agite din toate
direcţiile în speranţa că îi vor atrage atenţia şi îl vor surpinde privind
direct în lentilele fiecăruia. O mare cacofonie „Michael uită-te aici!” sau „Michael
stai aşa!” sau „Zâmbeşte, Michael!”
a umplut sala. Explozia de flash-uri orbitoare ardea precum artificiile atmosfera
sălii bine păzite, când Michael a fluturat măna înmănuşată spre noi. Primind
premiul, el s-a exprimat în doar 13 cuvinte: „Este o mare onoare. Vă mulţumesc foarte, foarte mult. Vă iubesc pe
toţi.”
Primarul oraşului Kansas City, Richard L. Berkley, i-a
prezentat lui Michael o carte comemorativă şi cheia oraşului. Asta a fost tot –
o aşteptare de două ore pentru două minute cu Michael.
Alături de celelalte ştiri cu orientare către Jackson
ştirile din acea zi anunţau următorul lucru: Camera de Comerţ de la Hollywood a
aprobat o stea pe celebrul său Bulevard al Celebrităţilor (Walk Of Fame) pentru
Michael Jackson. Aceasta urma să fie turnată pe latura pietonală de-a lungul
Bulevardului Hollywood. La finele anilor ’70, mai fusese dedicată o stea
Jackson-ilor. Aşadar împreună cu aceasta, Michael devenea prima celebritate
care avea două stele diferite, turnate pe Bulevardul Celebrităţilor!
În ciuda atmosferei maniacale a mediei înfometate şi a
tuturor grijilor în privinţa problemelor de securitate care au afectat turneul
Victory înainte de concertul din Kansas City, seara de deschidere a fost chiar
liniştită. N-am mai văzut în viaţa mea un public atât de politicos şi de
ordonat, deşi număra 45.000 de suflete. Ca oricine care a urmărit evoluţia
turneului Victory, cea mai mare teamă a mea era scena unei mulţimi de oameni
împingându-se cu sălbăticie şi călcându-se în picioare. În mod miraculos, toate
temerile mele s-au evaporat în acea primă seară la Stadionul Arrowhead. După ce
am aflat că stadionul se afla în – sunteţi pregătiţi pentru asta? – Comitatul
Jackson/Missouri, am considerat că este un semn de bun augur.
Instinctele mele nu m-au înşelat. Audienţa era ca o
familie, foarte mulţi părinţi cu copiii lor, stând cuminţi pe locurile lor. Acea
seară de vineri din Comitatul Jackson a fost una fără incidente. Cred că nici
audienţa şi nici Jackson-ii nu prea erau siguri la ce să se aştepte în termenii
rezultatului final. Totul a fost liniştit în ciuda presiunii intense a
Jackson-ilor de a impresiona, dar şi cea a audienţei de a fi impresionată şi de
a petrece sălbatic fără ca cineva să fie rănit.
Această primă seară a fost un succes total pe toate
planurile – Jackson-ii au uimit publicul, iar acesta s-a comportat foarte bine
deşi a trăit emoţii deosebit de intense. Evident că au existat şi câţiva
obsedaţi. Argumentul mostră a constat în felul cum a fost primit solo-ul lui
Jermaine. Ca o compoziţie penibilă, excesiv de teatrală, lipsită de
spontaneitate şi rigidă, până aproape de comic. Balada lui Jermaine, Do You Like Me, a fost în unanimitate
considerată punctul cel mai slab al serii.
Majoritatea criticilor venite din partea fanilor şi a
criticilor de specialitate se refereau la faptul că Michael nu a performat straniul
şi incitantul său Thriller şi la faptul
că Jackson-ii nu au interpretat nici măcar extrasul pe single din noul lor
album Victory. Cum naiba au putut să
atingă recordul de 2 milioane de exemplare vândute din acest album, în lunea
acelei săptămâni şi să nu includă un single de pe el?
La conferinţa de presă care a urmat acelei seri,
publicistul Jackson-ilor, Howard Bloom, ne-a explicat nouă, reporterilor, că nu
a fost inclusă nici o melodie de pe noul album, pentru că Jackson-ii se temeau
că fanii nu le-ar recunoaşte, ceea ce ar fi creat momente de acalmie în timpul
spectacolului. Aş fi înţeles să fie dificil să prezinte State Of Shock fără Mick Jagger, care să împartă linia vocală cu
Michael aşa cum se întâmplă pe înregistrarea originală. Dar mă aşteptam măcar
la Torture, care deschide albumul Victory şi care s-ar fi potrivit perfect
în spectacol. Scuza oferită pentru omisiunea evidentă a Thriller-ului a fost că s-au plâns prea mulţi lider-i religioşi ai
Martorilor lui Jehova, că această piesă este o glorificare a satanei, a
ştiinţelor oculte şi a diavolescului în general. Orice ar fi, unora le lipseşte
cu desăvârşire simţul umorului!
Apoi, spectacolul trebuia să aibe o durată de două ore şi
jumătate. Când s-a dovedit a fi cu trei sferturi de oră mai scurt, unii au
rămas surprinşi. Promoter-ul local, Russ Cline a dat vina pe anunţurile publice
care menţionau durata de 2h30m, declarând: „Când
am făcut estimările timpilor între melodii, a rezultat că va fi mai lung decât
s-a dovedit a fi.” Personal, nu vedeam cum s-ar fi acomodat Michael, din
punct de vedere vocal şi al rezistenţei fizice, pentru o oră în plus de cântec
şi dans pentru fiecare număr. Asta l-ar fi putut duce la colaps mai târziu, în
timpul turneului. În mintea mea, spectacolul era destul de strâns, avea un ritm
rapid si la drept vorbind, avea acel divertisment spectaculos pe care trebuia
să-l aibe.
În ziua următoare Kansas
City Times anunţa în titlul său: „ŞI
IATĂ! CÂNTĂ ŞI PLEACĂ!”, scris cu litere mari, negre şi bolduite.
Impresiile din toată ţara erau amestecate, dar ar fi fost greu pentru orice
spectacol care ţine mai puţin decât zona noroioasă a fluviului Missouri să atingă
aşteptările oricui din acea seară. Sîmbătă seara, din primul moment în care
s-au stins luminile stadionului, nivelul de nebunie era cu mult mai mare decât
în seara precedentă. Jackson-ii erau mult mai degajaţi şi mai uşuraţi şi era
evident că se simţeau mult mai bine. Publicul a reacţionat mult mai zgomotos,
mult mai entuziast, iar seara a fost mult mai palpitantă. A fost mai puternică
ca presiunea de a urmări dacă spectacolul continuă înainte ca publicul să-şi
termine ovaţiile, şi fiecare se putea bucura de întregul eveniment.
În primele două seri, am urmărit spectacolul din Kansas
City de sus, din zona dedicată reprezentanţilor de presă şi invitaţiilor Pepsi.
Duminică seara l-am urmărit de la nivelul solului, mulţumită legitimaţiei mele
de jurnalist, care îmi oferea full-acces. În acea a treia seară, am intrat în
rândul mulţimii şi al fanilor, care considerau pe bună dreptate că nu şi-au
irosit banii, că merită să profite de momentele de extaz oferite de legendarul
star de 25 de ani Michael Jackson şi de spectacolul pe care îl face. În cea de
a doua şi a treia seară se aduseseră câteva îmbunătăţiri marcante pe scenă. Chiar
şi piesa lui Jermaine Do You Like Me,
a prins mai bine la public.
În prima seară circulau tot felul de zvonuri cum că Diana
Ross sau Paul McCartney sau chiar Mick Jagger ar fi prezenţi în public sau
chiar vor avea o apariţie scenică alături de partenerul lor Michael. Dar
singura celebritate din mulţime a fost candidatul la preşedinţie Jesse Jackson,
prezent sâmbătă şi Wayne Newton, prezent duminică. Nici unul nu a apărut pe
scenă.
La conferinţa de presă de sămbătă, publicistul Howard
Bloom ne-a explicat multe dintre detaliile spectacolului, inclusiv următoarele:
-
Numărul
de levitaţie a fost proiectat de Michael şi de Franz Harraz şi nu de magicianul
Doug Henning, aşa cum se vehicula.
-
Michael
şi fraţii lui au proiectat monştrii păianjeni iar ochii acestora care clipeau
erau de fapt proiectoare de elicopter.
-
Kreeton-ii
au fost desenaţi de Michael şi tot el i-a botezat după schiţele originale pe
care le-a realizat.
-
1500
de oameni au fost angajaţi pentru fiecare seară şi 130 care călătoreau cu
spectacolul din oraş în oraş.
-
Există
două scene de bază care sunt transportate de la o arenă la alta. În vreme ce
afară vedeam scena „A” amplasată pe Stadionul Arrowhead, scena „B” era deja
pregătită pe Stadionul Texas din Dallas/Texas.
Managerul turneului, Chuck Sullivan ne-a informat că
promoterii locali de culoare s-ar fi afiliat cu managerii albi ai stadioanelor
din fiecare oraş în care se va desfăşura câte un concert. Asta, pentru a
asigura armonia totală şi saturaţia promoţională în fiecare din oraşele comunităţilor
vizitate. Sullivan a adăugat despre turneul Victory: „Este mai asigurat ca cele mai multe oraşe din America!”
În Kansas City/Missouri, au fost concentraţi peste 160 de
ofiţeri de ordine, adunaţi din diverse departamente de poliţie, plus 375 de oameni
angajaţi din securitatea privată. De asemenea, au fost angajaţi nouă
paramedici, doi doctori, şase asistente, un elicopter de urgenţă şi patru
ambulanţe. Din fericire, nu au avut loc evenimente care să necesite interveţia
acestora, dar vorba aceea „E mai bine să previi decât să tratezi”! De asemenea,
tot pentru a preveni orice eveniment neplăcut, în acea seară, nimănui nu i s-a
permis accesul în parcarea Stadionului Arrowhead fără a face dovada biletului.
Iar cei care intrau pe stadion erau supuşi detectorului de metale şi dacă era
nevoie, percheziţiei fizice.
Suvenirurile oficiale marca Jackson s-au vândut ca pîinea
caldă la numeroasele standuri amenajate. Tricouri imprimate cu toţi Jackson-ii
şi/sau numai cu Michael pentru 13$ sau tricouri fără mâneci pentru 20$. Găseai
nasturi cu 2$, bandane cu 6$, bendiţe cu 5$ şi ochelari de soare cu 12$, toate
purtând amprenta Jackson-ilor. Kansas
City Times a estimat în această perioadă de numai trei zile, o vânzare în
valoare de 1,5 milioane dolari de astfel de obiecte, cu marca Jackson-ilor!
Înainte de spectacolul din seara de duminică din Kansas
City, publicitul personal al lui Michael, Norman Winter, m-a informat că
Michael, nu numai că va dona în scopuri caritabile întregul său profit cuvenit
în urma acestui turneu, dar recent, a donat fonduri Spitalului Mt. Sinai din
New York pentru efectuarea cercetărilor în domeniul leucemiei. Winter mi-a mai spus despre un album de
compilaţii, intitulat Let’s Beat It
produs sub egida K-Tel. Michael a donat câştigurile provenite din publicitate
şi din drepturile de autor ale pieselor Say,
Say, Say şi Human Nature. Banii
obţinuţi din vânzarea albumului Let’s
Beat It, vor merge direct la Fundaţia T.J. Martell, care, s-a dovedit, a
descoperit o cură pentru o anumită formă de leucemie.
După noaptea de deschidere în Kansas City, Michael a
purtat în mod constant pantaloni negri în locul celor cu dungi verticale
alb-negre. Apoi, garderoba sa a rămas aproape neschimbată. Singura excepţie a
fost înlocuirea curelei din paiete cu una mult mai bine lucrată - asta s-a
întâmplat în Jacksonville/Florida – şi ocazional a purtat tunici diferite
pentru numărul de deschidere. În schimb, outfiturile (accesoriile) fraţilor lui
variau în fiecare seară. În cea de a doua seară în Kansas City, Randy a purtat
pantaloni în dungi alb-negre, iar în seara următoare, a purtat o tunică albă
asortată cu pantaloni roşii, strâmţi, din spandex. Marlon a purtat pantaloni
maro în stil harem, Tito a apărut într-un costum ostentativ din paiete albe şi
negre iar de pe umeri plecau în forma literei „V” stele uriaşe roşii şi galbene.
Jermaine în cizme roşii înalte până la genunchi peste pantalonii din spandex, a
purtat o jachetă din paiete negre şi roşii. În topul variaţiilor de costume şi
costumaţii, Jermaine şi-a etalat câteva chitare din colecţia personală,
inclusiv una, unicat, realizată din răşină acrilică transparentă pe care era
montată o pânză albă de păianjen, iar pe aceasta o Văduva Neagră uriaşă şi
strălucitoare. O alta avea forma unei mitraliere. În acel week-end de iulie
când termometrul sfârîia la 37°C, publicul a venit pe Stadionul Arrowhead
pentru un spectacol de excepţie şi exact asta a primit!
După ce am văzut cele trei concerte ale Jackson-ilor pe
Arrowhead, am fost extenuat. Asemeni ritmului pe care l-a avut spectacolul
însuşi, frenezia şi trepidaţia nu au scăzut nici o clipă, din momentul în care
am coborât din avion în urmă cu trei zile. Îmi puteam imagina cum se simţea
Michael Jackson. În timpul şederii sale în Missouri, s-a furişat din camera sa
de la Hotelul Alameda Plaza pentru a vedea două filme: Gremlins şi Ghostbusters.
În afară de asta, a fost ocupat să-şi creeze propriul său brand de magie pe o
scenă asistată de un public record – 135.000 de fani. Concertele ţinute cu
casele închise au surclasat orice alt concert de până atunci, susţinut în Kansas
City.
În marţea următoare, postul de radio local, KLSI, anunţa
că în timpul celor aproape două ore
petrecute pe scenă, Jackson-ii au câştigat 1 milion de dolari pe oră, iar în
totalul celor trei zile, 6 milioane de dolari. Postul de radio a mai estimat că
veniturile hotelurilor, restaurantelor şi al celorlalte facilităţi au generat
26 milioane de dolari pentru oraş şi afacerile acestuia, toate datorate în mod
direct concertelor Jackson-ilor.
În acel week-end, din toate direcţiile lumii, toţi ochii
erau pe Kansas City/Missouri, pe The Jacksons şi în mod special pe Michael
Jackson. În ciuda uneia sau două revizii mediocre, primele trei date ale
turneului Victory, au înregistrat un succes răsunător, despre spectacolul de
calitate şi trăirile din fiecare seară. Următoarea oprire pe hartă – Stadionul
Texas de lângă Dallas/Texas.
DALLAS / TEXAS
Poate că Missouri este renumit datorită presupusului
scepticism al locuitorilor săi, dar în săptămâna în care Jackson-ii au
performat la Dallas, părea de parcă Texas-ul încolţise toată piaţa cu
neîncredere. Cele două ziare locale, dar în mod special Dallas Times Herald a avut marea plăcere de a pregăti scena pentru
eventualitatea unei receptivităţi mai puţin entuziaste.
Îm opinia sa, scriitorul Jim Schultze a subliniat
situaţia astfel: „Dallas-ul este locul
unde turneul Jackson-ilor loveşte nisipul. Ron Chapman de la KVIL a descris
acest lucru spunând că ‚Rezistenţa lui Michael Jackson începe în Dallas’.”
Vineri, pe 13, Joe Rhodes a scris pe prima pagină a
secţiunii „Living” din Dallas Times Herald: „Haideţi copii. Calmaţi-vă. Afacerea asta cu
Jackson-ii a întrecut măsura, nu-i aşa?... Uitaţi-vă la voi, parcă sunteţi
nişte marionete la coada lui Don King sau cea a lui Chuck Sullivan sau a oricui
o fi tot acest circ al Jackson-ilor şi al turneului Victory .... Am fost martor
la primul spectacol al acestui turneu. Şi – credeţi-mă, prieteni – nu a fost
mare scofală. Michael nu a salvat nici balenele şi nici nu a oprit ploaia
acidă, nu a anunţat că în realitate el este Diana Ross şi nimic de felul ăsta.
Nimeni nu s-a ridicat din scaunul cu rotile şi nici şchiopii nu şi-au aruncat
bastoanele. Ce naiba, nimeni nu a sărit nici măcar vreo etapă.” Majoritatea
articolului continua în acest fel pe pagina patru, plasat sub o revizie a
albumului Victory, intitulată „Victory: Un declin serios.”
La atmosfera negativă deja creată, cu numai trei zile
înainte de începerea concertelor, mii de bilete au rămas nevândute. Să se fi
lovit Victory de un iceberg în Dallas? Să o fi dat în bară înalta ierarhie a
turneului cu lăcomia ei atât de evidentă? Să se transforme concertele de la
Dallas într-un fiasco dezastruos? Ambele ziare locale îşi bombardau cititorii
cu aceste întrebări.
Ei bine, ştiţi ce s-a întâmplat? Primul concert din
Dallas, în acea vineri de 13 s-a dovedit a fi unul norocos pentru Jackson-i
care au făcut unul din cele mai bune spectacole ale lor! Când Eddie Van Halen a
apărut subit pe scenă să-şi susţină solo-ul de chitară pentru piesa Beat It, audienţa aproape că a trecut
prin gazon. Şi acum mi se face pielea de găină când mă gândesc la acel
spectacol electrizant al superstarului din faţa mea care a înfiebântat şi a
transformat acea noapte din Texas, într-una memorabilă.
În ziua următoare, prima pagină a ziarului Dallas Morning News anunţa victorios în
titlul său de prima pagină: „Michael
Jackson, Cucereşte”, în timp ce revizia completă şi strălucitoare se
intitula: „După atâta exagerare,
Jackson-ii au reuşit.” Până şi „neînduplecatul” Dallas Times Herald a
inserat titlul pe prima pagină: „Ceva începe
(Startin’ Something) – Fanii uită de controverse cînd cântă Michael”. Din
acest moment, a fost clar că după cucerirea Dallas-ului cel greu de satisfăcut,
turneul Victory s-a aşezat pe făgaşul său şi îşi va urma drumul nestingherit!
Eu şi Josh am plecat din Kansas City, marţi pe 10 iulie –
şi dacă am crezut că acolo este cald, temperatura de 40°C din Dallas, mi-a
arătat că valurile de căldură ale verii erau peste tot! De câteva ori în acea
săptămână, am crezut că mă voi topi ca o lumânare.
Din clipa în care a intrat în oraş, Michael Jackson se
afla în toate ziarele. Se ştia deja că Michael şi familia lui vor sta într-unul
din hotelurile şic şi ultramoderne Anatole. Grupul Jackson-ilor au ocupat tot
etajul 19 al hotelului, iar pentru ca liftul computerizat să oprească acolo, i
s-a programat un cod de acces special. Fanii au campat afară, în lobby şi au
stat acolo zi şi noapte cu speranţa că vor apuca să vadă o părticică cât de
mică din faimosului superstar – sau măcar din fraţii lui. În unul din
restaurantele hotelului, am văzut fani oprindu-l pe tatăl lui Michael – Joseph
Jackson – pentru autografe.
Isteţ, Michael şi-a petrecut cea mai mare din timp în
oraş, deghizat sub diverse forme, care l-au ajutat să iasă din hotel incognito.
Observarea Jackson-ilor a devenit o preocupare atât de avidă de zvonuri şi
urmăriri de parcă se raporta apariţia de OZN-uri. Într-o după amiază, aflat la
cumpărături într-un mall, Michael a fost descoperit deghizat într-un om în
vârstă, cu o perucă sură şi purtând un pardesiu. Au fost nevoie de 20 de minute
ca aventura sa la cumpărături să fie întreruptă, pentru ca ştirile despre
prezenţa lui să se răspândească de pe Marshall Field pe Saks Fifth Avenue. După
asta, a trebuit să fie scos afară din mall de către gărzile sale de corp.
Marţi seara pe la 19:30, îmbrăcat în cămaşă verde,
jeans-i şi purtând o pălărie cu boruri largi, Michael împreună cu mama sa şi
însoţiţi de doi bodyguars-i s-au furişat prin lobby-ul hotelului, s-au urcat
într-un Chevrolet maro şi s-au îndreptat spre un orăşel din apropiere, pe nume
Carrollton. Escortaţi de unul dintre bodyguards-i, Michael şi Katherine
Jackson au intrat în locuinţa lui
Wallace Loyano de pe Lakewood Drive. Înăuntru, Michael s-a întâlnit cu alţi
membrii ai Bisericii Martorii lui Jehoha, aflaţi la adunarea săptămânală pentru
studiul Bibliei. După aproape o oră, luminile din pridvor au licărit o dată, ca
un semnal, iar bodyguards-ii au intrat în casă pentru a-i prelua pe Jackson şi
pe mama lui. Conform relatărilor de a doua zi, Michael a fost din uşă în uşă
alături de membrii congregaţiei pentru a vorbi oamenilor despre convingerile
lor religioase.
După ce Michael a făcut anunţul că va dona toate
căştigurile sale obţinute din acest turneu, contribuţiile de caritate au
devenit o mare grijă la fiecare oprire. The Jacksons au donat 1.200 de bilete
copiilor mai puţin privilegiaţi, iar Corporaţia Pepsi-Cola a donat pe lângă
acestea, încă 1.300 de bilete, în valoare de 39.000$.
În Bell Plaza din centrul Dallas-ului se înregistrau 37°C
la umbră. Acolo a fost locul în care cei de la Pepsi-Cola au prezentat-o pe
Ladonna Jones (11 ani) cu setul ei de 4 bilete şi ea a fost cea care a extras câştigătorii
pentru biletele gratuite la concertele de pe Stadionul Texas. Când am ajuns eu
în Bell Plaza, în jur de ora 11:00, mulţimea era deja adunată. În vreme ce
aşteptam să înceapă prezentarea, am stat de vorbă cu Helene Denney, director la
Societatea bolnavilor de scleroză
multiplă, aflată acolo pentru a-şi ridica biletele donate către organizaţia
pe care o conducea. Am fost curios în legătură cu distribuţia biletelor, dat
fiind scepticismul care părea că pusese stăpânire pe Dallas cu o zi înainte de
debutul turneului în acest oraş.
Helene mi-a explicat: „Vom selecta pacienţii pentru că unii dintre aceştia nu pot sta afară în
căldură. Deci nici nu se pune problema ca măcar să-i tentăm cu ele, pentru că
temperatura foarte ridicată poate distruge aceste victime ale sclerozei
multiple. Îi vom selecta, iar acest lucru este destul de greu de realizat.
Probabil că vom alege pacienţii care au copii, care nu se descurcă prea bine cu
banii şi care probabil, nici nu visează la aceste bilete.”
„Aşadar în unele
cazuri, vor fi aleşi copiii acestor pacienţi?”, am întrebat.
„Da”, a
continuat ea. „Cunosc un caz particular:
este vorba despre o femeie mobilizată la pat, care are copii la vârsta
adolescenţei. Ar fi în beneficiul lor, pentru că noi nu tratăm doar pacientul
ci întreaga familie. Aşa că le vom folosi pentru pacienţii selectaţi şi cred că
vom selecta şi din membrii bordului sau dintre voluntarii care lucrează pentru
Societatea bolnavilor de scleroză multiplă.”
„Ce părere ai
despre faptul că Michael Jackson va dona toate câştigurile sale de pe urma
acestui turneu?”, am întrebat-o eu. „Ai
mai întâlnit aşa ceva la alte celebrităţi sau este ceva unic?”
„Nu am văzut asta
la prea multe celebrităţi, doar dacă nu ştiu eu. Este un gest cu adevărat
frumos – foarte frumos, de fapt! Un gest admirabil.”, a răspuns ea.
Apoi, i-am pus cea mai importantă întrebare: „S-a făcut foarte multă publicitate negativă
despre politica originală de distribuire a biletelor, aici în Dallas. Crezi că
Michael a schimbat opinia publică, donându-şi toţi banii pentru acte de
caritate?”
Helene a concluzionat: „Aşa cred, pentru că probabil nu ar putea să-i cheltuiască mai bine
decât în acest fel, iar societatea nu uită actele de caritate. Dallas-ul este
un oraş destul de ciudat. Oamenilor de aici le trebuie mult timp să ierte. Un
astfel de exemplu este acela cu echipa de fotbal Cowboys care a intrat în grevă
(în 1982). Comunitatea de aici nu i-a iertat prea uşor. Găsesc unic acest
aspect, neputinţa locuitorilor din Dallas de a ierta prea uşor. Faptul că
Michael a făcut o aşa ofertă generoasă, nu va trece prea uşor cu vederea şi va
fi foarte apreciat pentru acest lucru.”
Imediat după ce am stat de vorbă cu Helene, în Bell Plaza
şi-a făcut apariţia o limuzină din care a coborât Ladonna Jones, copila timidă din
clasa a şasea, care i-a scris acea scrisoare lui Michael, ce a avut ca efect schimbarea
politicii de distribuire a biletelor pentru tot restul turneului. Purtând un
tricou inscripţionat cu logo-ul Pepsi, o pereche de jeans-i albaştrii noi şi
încălţată cu o pereche de pantofi roşii tot de la sponsorul turneului, Ladonna
era însoţită de mătuşa ei Annette Russell.
Dacă aveţi impresia că Michael Jackson este timid, ar fi
trebuit să încercaţi să vorbiţi cu Ladonna în acea zi călduroasă. Era o fetiţă
foarte drăguţă, iar pentru mine era cât se poate de clar că nu avea nici cea
mai mică idee despre efectul pe care l-a avut scrisoarea ei în media, asupra
lui Michael şi a întregului turneu. Scurta mea conversaţie cu ea a fost cam
aşa:
-
(Mark)
Cum te simţi pentru faptul că ai schimbat toată politica de ticketing în
concertele Jackson-ilor, pentru ceilalţi copii? (nici un răspuns) Te simţi
mândră că ai reuşit să schimbi lucrurile?
-
(Ladonna)
Da.
-
Mai eşti
un mare fan al lui Michael Jackson?
-
Da.
-
Eşti
emoţionată la gândul că vei merge la concert?
-
Da.
-
Te
bucură toată această atenţie de care eşti înconjurată?
-
Într-un
fel.
-
Ai
fost surprinsă să-l auzi pe Michael vorbind despre tine?
-
Daaa.
-
Crezi
că scrisoarea ta a ajuns la el?
-
Nu.
* * *
După aceasta, Ladonna şi Fred Henry, un tip care îi
semăna lui Michael, au extras numele a douăzeci de căştigători, iar câţiva
oficiali ai oraşului şi reprezentanţii Pepsi au vorbit despre importanţa
concertelor şi a donaţiilor în scop caritabil. În timp ce se auzeau acorduri de
pe albumul Victory, mulţimea se
dispersa.
Imediat după conferinţa de presă, Ken Ross, Josh şi cu
mine ne-am urcat în maşina, care era parcată pe – jur că este adevărat – Strada
Jackson. Am mers să bem margherita proaspătă şi să mâncăm bunătăţi mexicane la
un local numit Tex-Mex. Vorbind de mâncarea mexicană, aşa ceva mănâncă şi
Michael Jackson în Texas. Rapoartele de presă au confirmat că un şef hindus
călătoreşte cu el în acest turneu. Şeful, pe numele său Mani Khalsa, era
proprietarul unui restaurant cu meniu vegetarian din Los Angeles, numit Templul
de Aur (Golden Temple). Un vegetarian convins, preparatul favorit al lui
Michael în timpul turneului era enchilada mexicană preparată cu sos de ardei
roşu, fără carne, într-o tortilla din făină neagră şi cu brânză nesărată,
topită pe deasupra.
Reţeaua de securitate s-a intensificat în acea săptămână
la Stadionul Texas. Detectoarele de metale au fost folosite la maxim, de 340 de
ofiţeri aflaţi la datorie.
Pepsi instalase în afara stadionului două pahare gonflabile
uriaşe de Pepsi înalte de 7,5 m, ca reclamă la băutura lor atât de populară.
Parcarea s-a deschis vineri după-amiaza tîrziu, pe la 17:00, dar porţile
stadionului au rămas închise până pe la 18:30. Aşa că foarte multă lume s-a
adăpostit la umbra paharelor gigantice pentru a scăpa de căldura dogoritoare –
erau aproape 38°C în acea după-amiază târzie. Tot la umbra celor două pahare au
prins a se desfăşura speculanţii. Umblau peste tot cu cartoane atârnate de ei,
pe care scriseseră mesaje ca: „Aveţi nevoie de 2 bilete!” O mulţime de
speculanţi au luat ţeapă în acea seară, încercând să vândă bilete la preţul de
100$ bucata. Dar în momentul în care a început spectacolul, au coborât preţul
până la 5$. În serile următoare, zvonul că se pot achiziţiona biletele la numai
5$, a adus o mulţime de oameni pe stadion cu speranţa unui real chilipir, dar
au descoperit că speculanţii nu lăsau mai mult de 25$ din preţ. A fost un joc
al cererii şi ofertei care s-a repetat în fiecare oraş care a urmat şi foarte
mulţi dezamăgiţi au rămas fără biletele pe care credeau că le vor găsi la preţ
mai mic în cea de a doua sau a treia seară de concert.
Înaintea spectacolului de vineri seara, Ladonna Jones a
mers în spatele scenei pentru a-şi întâlni idolul. Odată aflată înăuntrul
sanctuarului, a fost fascinată în cele din urmă de întâlnirea cu Michael
Jackson în carne şi oase. Au stat un pic de vorbă, apoi el i-a dat un pupic pe
obraz şi i-a semnat o copie a albumului Victory, însoţită de următoarea
inscripţie: „Iubire, Michael Jackson 1998
XXX”. Pentru ea, ultimele zece zile au însemnat visul oricărui fan Michael
Jackson devenit realitate!
 |
| Ladonna Jones la 12 ani, în timp ce extrage biletele câştigătoare la Dallas / Texas |
 |
| Ladonna Jones, 2009 |
Stadionul Texas, se află în Irving/Texas, între centru şi
aeroportul Dallas. Design-ul arhitectural al acoperişului poate lua premiul
absolut pentru stupiditate! Atunci când a fost construit, proiectul a rămas
fără bani în plină desfăşurare şi în loc să se opteze pentru un stadion deschis,
s-a construit un acoperiş parţial care oferă foarte mult discomfort. Centrul
acoperişului, respectiv zona corespunzătoare terenului de dedesubt, practic nu
există. Ca urmare, stadionul nu poate folosi aerul condiţionat şi datorită
formei sale nici aerul de afară nu poate circula cum se cuvine, iar dacă mai şi
plouă, te uzi fără doar şi poate. Vineri seara, deşi soarele coborâse la
orizont, pe stadion erau tot 37°C, o atmosferă înnăbuşitoare şi nu se mişca
nici un fir de aer. În acel week-end circa 100.000 de oameni au fost „vaccinaţi”
cu căldură în interiorul Stadionului Texas.
Oricum, pe măsura căldurii din aer a fost şi audienţa
încinsă de entuziasm. Era vineri, ziua de 13 şi o lună plină şi stranie atârna
de cerul Texas-ului. Înainte ca spectacolul să înceapă măcar, audienţa a fost pusă
pe jar de parada lui David Lee Roth de la trupa Van Halen, care a mărşăluit
prin faţa publicului ca un prinţ, până şi-a găsit locul. Oamenii ţipau
extaziaţi. În plus, micul Emmanuel Lewis din spectacolul TV Webster stătea pe scaun în zona
împrejmuită de la baza turnului de lumini. Când stadionul s-a luminat în jur de
ora 21:30, audienţa era de necontrolat şi ţipa de bucurie. Chiar de la
începutul concertului a fost clar că urma să fie una din cele mai bune seri ale
întregului turneu. Se vedea că Michael este odihnit, proaspăt şi în mare formă
pentru fanii săi.
Pe la mijlocul spectacolului, chiar înainte să atace
piesa Human Nature, Michael s-a uitat
jos în zona împrejmuită, la oamenii care dansau pe lângă scaune, se simţeau
bine şi se distrau. Observând că oamenii de ordine încercau să-i determine
să-şi ocupe locurile pe scaune, Michael a strigat în microfon: „Hei, personalul de ordine! Ar trebui să-i
lăsaţi pe acei copii să stea în faţă!” Apoi, s-a adresat copiilor: „Faceţi orice doriţi.... Vă distraţi?”
Aceştia au strigat înapoi la unison: „Daaaaaa!”,
iar spectacolul a continuat.
Ecranul uriaş de deasupra scenei pe care erau proiectate
imagini de pe scenă, avea o rezoluţie mult mai bună ca ecranul Diamond Vision
de la Arrowhead. Întregului spectacol i-au fost aduse îmbunătăţiri evidente
faţă de precedentul din Kansas City. Scena neînţelegerii dintre fraţi care a
precedat solo-ul lui Jermaine în Kansas a fost tăiată în totalitate pentru tot
restul turneului şi trupa plonja direct în piesa Let’s Get Serious. După aceasta, Jermaine a anunţat: „Vom dedica piesa următoare fratelui nostru
Jackie care nu este cu noi.”, referindu-se la balada sa Do You Like Me.
Din acest moment al spectacolului, am fost de-a dreptul
ud din pricina căldurii, dar entuziasmul mulţimii m-a ajutat să ignor
temperatura. Era deja cel mai tare spectacol din turneu. Când a venit momentul
pentru piesa Beat It, toată audienţa
ţipa nebuneşte. În mijlocul cântecului, când Michael a anunţat „Eddie Van Halen!” iar chitaristul cu
degete agile a apărut într-un spot de lumină orbitoare din dreapta scenei şi a
plonjat în solo-ul său care i-a adus faima, am devenit cu toţii sălbatici.
Numai ţipetele aproape că au aruncat în aer porcăria aia de jumătate de
acoperiş al stadionului. Mulţimea s-a dezlănţuit, a aplaudat, a ţipat şi a
strigat când Michael a dansat pe acordurile lui Eddie.
După ce s-au stins şi ultimele artificii de la finalul
concertului, a fost pusă banda cu piesa State
Of Shock precum şi alte câteva piese de pe albumul Victory, în timp ce mulţima extenuată se dispersa. Această primă
seară la Dallas a rămas în mintea mea ca cea mai bună din tot turneul!
Încă o dată, audienţa din Dallas a fost la fel de
ordonată ca şi cea din Kansas City. Singurul real deranj din acea seară a fost
o falsă ameninţare cu bombă. Pe la ora 21:50, personalul de prim ajutor a fost
alertat prin staţii, iar ofiţerii de pază au început să caute o bombă
inexitentă. Până la urmă s-a dovedit a fi nimic mai mult decât apelul vreunui
maniac. Conform celor spuse de Chuck Sullivan „Toţi oamenii care s-au ocupat de siguranţă şi securitate au scotocit
prin toalete şi prin coşurile de gunoi. A fost alarmă falsă.”, a conchis
el.
Serile de sâmbătă şi duminică din Dallas (14 şi 15 iulie)
au cunoscut o evoluţie a spectacolului. Balada lui Jermaine Do You Like Me a fost eliminată cu totul
fără a fi înlocuită cu altă piesă (până la concertele din Newark/New Jersey), iar
din acest punct pe Let’s Get Serious,
a fost introdusă întrebarea Do you want
to get serious? (Vreţi s-o luăm în serios?) strigată de pe scenă şi urmată
de She’s Out Of My Life a lui
Michael.
În seara de dumincă, temperatura pe Stadionul Texas
atinsese 40°C. Din acea seară, solo-ul de conga al lui Randy din timpul piesei Working Day And Night a fost extins şi
pus în evidenţă pe mai departe. Tot atunci, în audienţă au fost văzute şi
câteva din vedetele seriei TV Dallas:
Larry Hagman, Linda Gray, Charlene Tilton şi Patrick Duffy.
În acel week-end de iulie extrem de călduros, Michael
Jackson şi fraţii lui au înscris „cea mai” decisivă victorie pe care a văzut-o
Texas-ul de la Bătălia de la Alamo[4]! Următoarea
lor oprire a fost în Florida, în oraşul care poartă numele de familie al lui
Michael: Jacksonville.
JACKSONVILLE / FLORIDA
Conform raportului din cotidianul naţional USA Today, oraşul Jacksonville a fost
nevoit să facă multe concesii pentru a face posibilă apariţia Jackson-ilor pe
Stadionul Gator Bowl pe 21, 22 şi 23 iulie. Aceasta era cea de a treia serie de
concerte de week-end, care completa sesiunea iniţială a turneului Victory, iar
controversele încă mai făceau ravagii. Numărul din 2 iulie al USA Today spunea că:
Promoter-ul turneului Jackson-ilor, Chuck
Sullivan va plăti oraşului Jacksonville suma de 75.000$ pentru a putea folosi
Stadionul Gator Bowl pentru cele trei concerte din 21-23 iulie. În schimb
Sullivan primeşte cca. 6,3 milioane dolari din vânzarea a 210.000 bilete.
Interesul pentru loteria biletelor a
ţinut 4-6 săptămâni.
Estimările pentru hrană, băutură şi
concesii se ridică la 40.000$;
77,5% din veniturile pe suveniruri şi
28% din veniturile obţinute pe închirierea de perne şi binocluri.
Până la 120.000$ venituri provenite din
parcări (jumătate merg în acte caritabile).
Serviciile tehnice şi echipamentul –
muncitorii pentru scenă, utilităţile, generatoarele, oamenii de ordine – cca.
320.000$, bani suportaţi de oraş.
125.000$ pentru promovare şi reclamă
plătiţi de oraş.
Sursa: Oraşul Jacksonville/Florida
Deşi Michael a eliminat loteria biletelor cu două săptămâni
înainte, când am ajuns eu în Jacksonville, controversele nu se stinseseră încă.
Problema care se dezbătea verbal sau în media scrisă era aceea dacă oraşul ar
trebui să fie de acord cu cheltuirea a 445.000$ pentru a găzdui turneul
Jackson-ilor. Merită cheltuiţi aceşti bani în interesul sporirii turismului
oraşului cu prilejul acestui turneu?
Din nou, ca şi în Kansas City şi Dallas, odată ce Michael
Jackson şi-a făcut apariţia în oraş, toate problemele păreau că s-au spulberat
de la primele sale acorduri magice.
În acea săptămână din iulie existau trei probleme majore
de ordin naţional în articolele de ştiri: 1 – Convenţia Naţional Democratică, 2
– scandalul Miss America şi 3 – turneul Victory. Rezultatul acestor aspecte a
condus la prima candidată pentru poziţia de vicepreşedinte al Americii, prima
Miss America forţată să demisioneze şi o altă victorie decisivă obţinută de
Michael!
În seara de vineri, 20 iulie, am primit un telefon de la
Jay Moore, de la postul de radio WIVY, cu care mă întâlnisem în acea dimineaţă.
Jay mi-a spus că doi amici ai săi, proprietarii unor librării din zona San
Marco specializate în cărţi şi alte publicaţii rare, au avut un vizitator
foarte interesant – un tânăr de culoare care purta o mustaţă falsă, un costum
gri umflat pe el, ochelari fumurii şi o pălărie închisă la culoare trasă pe
ochi. Tânărul misterios însoţit de doi bodyguards-i voinici, a cerut cu o voce
abia auzită să i se arate unde sunt cărţile religioase şi cele pentru copii. E
nevoie să spun mai mult? Evident, nu era altul decât Michael Jackson în
persoană, aflat incognito la cumpărături.
Sâmbătă după-amiaza am plecat cu Jay să mi-i prezinte pe
cei doi proprietari. Mike Blauer de la librăria din San Marco, a avut propriile
suspiciuni în privinţa identităţii acestui client îmbrăcat aşa ciudat, care
s-au confirmat după ce am stat de vorbă cu el. Blauer povesteşte: „După vreo 10 minute m-am îndreptat spre cei
doi bodyguards-i aşa cum fac cu toţi clienţii şi i-am întrebat: ‚Căutaţi o
anumită carte?’ apoi m-am dus în colţul în care era Michael şi l-am întrebat:
‚Vă pot ajuta cu ceva?’ El a răspuns (Blauer a încercat să-l imite): ‚Oh, nu
mulţumesc, doar mă uitam.’” După ce Blauer a auzit vocea familiară, a ştiut
exact că acela era Michael Jackson.
După spusele lui Blauer, bodyguards-ii au stat tot timpul
în preajma lui Jackson cât timp a fost în magazin. Cea mai mare parte din timp,
Michael a stat pe podea cu picioarele încrucişate, răsfoind câteva cărţi de
artă. Apoi au intrat în magazinul cu decoraţiuni de alături şi impresia a fost
că Michael s-a amuzat foarte tare în faţa unui tablou în care se afla poza cu
autorgraf a lui Brooke Shields.
După această vizită, Mike Blauer a găsit o copie a primei
ediţii a piesei Peter Pan pe care a
expediat-o la hotelul unde era cazat Jackson însoţită de o notă în care scria „Asta căutai?” Blauer nu a primit
niciodată vreun răspuns de la Jackson şi nu i-a rămas decât o povestioară
amuzantă pe care să o spună clienţilor săi.
În concertele de sâmbătă, duminică şi luni din
Jacksonville au mai fost implementate câteva proceduri diferite şi unice. În
primul rând, a fost pentru prima dată când locurile ne-rezervate, din faţa
scenei, de la nivelul terenului, au fost vândute şi patronilor în domeniu. În
alte condiţii ar fi trebuit să funcţioneze principiul găseşte-ţi un loc în
funcţie de ora la care vii, dar s-a anunţat târziu că vor fi pregătite pe teren
5.000 de locuri, pentru a se evita situaţia în care oamenii s-ar călca în
picioare pentru un loc în apropierea scenei.
Pe de altă parte, de când loteria biletelor a fost
anulată în mijlocul vânzărilor pentru Jacksonville, luni, 23 iulie, s-a
constatat pentru prima dată că acestea s-au vândut fără a fi numerotate la
casă. Acest lucru s-a întâmplat din teama ca nu cumva oamenii să se îmbulzească
sau să se nască scandaluri la casa de bilete, însă cumpărătorii au fost foarte
ordonaţi şi nu a fost chiar nici o problemă.
Unul dintre suvenirurile mele favorite achiziţionate din
acest turneu a fost un tricou pe care l-am cumpărat de la un mall din apropiere
şi pe care se putea citi „Michael-eşte în
Jacksonville!” Foarte isteţ!
Vorbind de suvenire, în prima seară programele oficiale „Jacksons Victory Tour” erau de vânzare
la 8$ bucata. Ştiam că trebuie să am unul pentru colecţia mea, dar am decis să
aştept până după spectacol. Dar au fost vândute toate în acea seară. În seara
următoare un nou lot aştepta să fie vândut, dar – ia ghiciţi! – au avut aşa un
succes încât în seara de duminică preţul a urcat la 10$! De necrezut! Programul
conţinea 32 de pagini color cu toţi cei şase fraţi Jackson plus a listă a
personalului turneului. Imaginile erau foarte frumoase, iar cea de pe copertă
îi reprezenta pe cei şase fraţi într-un jeep purtând accesorii de safari.
Arătau de parcă se aflau în urmărirea unor animale sălbatice prin junglă – sau
poate o turmă de Kreeton-i scăpaţi de sub control? Printre suvenirurile
oficiale din acea săptămână se mai numărau şi varianta miniaturală a unei
mănuşi din argint cu strass-uri la 13$ bucata dar şi aceeaşi variantă în chip
de pandantiv pe un lănţişor, la 15$ bucata.
Sâmbătă, 21 iulie a avut loc cel dintîi concert pe
Stadionul Gator Bowl din Jacksonville. La un număr de 45.324 bilete vândute, a
fost declarată casa închisă. În acea seară, în vreme ce îmi ocupam locul, cerul
prezenta 60% şanse să aducă ploaia. La Gator Bowl este interzis să intrii cu
umbrela pe stadion, aşa că mi-am luat ceva impermeabil pe mine. Temperatura pe
timpul zilei atinsese aproape 27°C şi o briză uşoară plutea în aer, ceea ce era
cu mult mai bine faţă de Dallas.
Pe parcursul întregului turneu Victory, actul premergător
fiecărui concert a fost susţinut de Chris Bliss – comediant şi jongleur – care
a prezentat un număr de jonglerie cu mingii de tenis pe ritmuri de jazz şi
rock. De cele mai multe ori, audienţa l-a ignorat, dar de fiecare dată când
ajungea în punctul în care îşi efectua numărul pe melodia Beatles-ilor A Day In The Life de pe albumul Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club, capta
atenţia mulţimii impacientate. Chris era conştient că îi va fi foarte greu să
atragă atenţia publicului, care era prea puţin interesat să vadă pe altcineva
pe scenă decât pe Michael şi pe fraţii lui. După o rundă de aplauze
recunoscătoare la finalul numărului său din această seară din Jacksonville,
Chris a glumit spunând: „Vă mulţumesc
pentru că mă trataţi ca pe un performer şi nu ca pe un sacrificiu uman!”
Înainte ca spectacolul să înceapă în acea seară, Michael s-a
întâlnit în spatele scenei cu opt copii suferinzi de boli incurabile. Unul
dintre aceştia, Malanda Cooper în vârstă de 14 ani nu a mai trăit destul ca să
audă următorul album solo al lui Michael. Ea a fost cea care i-a scris o
scrisoare primarului din Jacksonville, Jake Godbold, în care îi spunea că
singura ei dorinţă este aceea de a-şi întâlni idolul. Drept răspuns, Godbold
şi-a expediat pledoaria către Jackson şi în acea seară, Michael şi-a făcut timp
s-o întâlnească pe Malanda. În rândurile audienţei din acea seară se mai aflau
câţiva „invitaţi speciali” ai lui Michael, toţi copii dezavantajaţi sau cu
handicap, care s-au bucurat de cea mai specială seară din vieţile lor.
Pe la 21:39, oamenii începuseră să bată din picioare în
tribunele de aluminiu ca o turmă de elefanţi, intonând împreună: „Michael” Michael” Michael” La 21:44,
intensitatea reflectoarelor a fost redusă şi instantaneu au început ţipete, mai
multă tropăială şi o mulţime de brichete aprinse în noapte, toate demonstrând
entuziasmul publicului.
Ca de obicei, mulţimea a luat-o razna atunci când
Jackson-ii au intrat în scenă. Pe măsură ce spectacolul înainta, cerul de
deasupra noastră s-a limpezit, transformând noaptea într-una perfectă pentru un
concert. Michael a fost într-o formă bună, iar atunci când a pozat cu figura
lui pe vârful degetelor, în timpul melodiei Working
Day And Night, camerele i-au adus în prim plan picioarele, proiectând
cadrul pe ecranul uriaş, moment însoţit de o rafală de ţipete euforice din
partea fanilor săi. Din această seară, solo-ul de baterie de la finalul piesei Beat It a fost ceva mai extins iar
instrumentiştii au performat mai mult pe Shake
Your Body (Down To The Ground).
Una dintre cele mai sălbatice noutăţi pe care le-am
observat în acea seară a fost jacheta aurie cu nunaţe metalice pe care a
purtat-o Marlon şi care împrăştia raze colorate de lumină. A purtat-o de câteva
ori pe parcursul turneului, iar atunci când luminile scenei se stingeau, Marlon
încă se mai vedea în beznă.
Duminică, 22 iulie, a început să plouă pe la 13:15, dar
după o oră, ploaia s-a oprit. Pe la 17:45, iar a început să plouă şi s-a oprit
pe la 19:20, iar cerul s-a limpezit la timp pentru spectacol. Înainte să
înceapă concertul, DJ-ul Tom Joyner a ieşit pe scenă şi a cerut publicului să
incanteze „Să nu plouă! Să nu plouă! Să
nu plouă!” Aparent a mers.
Tot atunci, mama lui Michael, Katherine Jackson, a fost
condusă la locul pregătit de la baza turnului de lumini din mijlocul terenului.
În acea seară eu am stat în zona dedicată presei şi din
momentul în care a început intro-ul Kreeton-ilor şi până la artificiile de la
finalul spectacolului, toţi cei care aveau locuri au dansat neîntrerupt, urcaţi
pe scaune. Mulţimea a fost atât de incitată încât a refuzat să stea jos, aşa că
ce puteam să fac şi eu, decât să dansez pe locul meu!
Luni, 23 iulie, ziua a fost minunată pentru un concert în
aer liber. Pe cerul curat de deasupra Stadionului Gator Bowl, zburau două avioane,
unul inscripţionat cu logo-ul Pepsi şi un altul care purta după el un banner pe
care se putea citi „A.T.&T[5].
La distanţă, nu-l poţi bate!’” Toată lumea a vrut să facă parte din acest
act!
În acea seară a fost prezent un fotograf specialist în
imagini 3-D, care a făcut poze pentru diapozitivele speciale Victory pentru cei de la View-Master[6].
Aceştia au realizat şi un pachet Thriller
3-D, care i-a plăcut atât de mult lui Michael încât i-a invitat să ia cadre şi
de la acest concert.
În public, s-a aflat în acea seară şi Lionel Richie şi
Patti LaBelle. Prezent a fost şi cel mai în vârstă fan Michael Jackson, Elija
Mimms în vârstă de 111 ani.
În seara de luni, Tito a purtat o uniformă albă de
jucător de baseball, cu dungi din paiete roşii şi albastre, cu numele „Jackson”
şi numeralul „1” inscripţionate pe spate cu litere strălucitoare. Pentru a-şi
completa apariţia, Tito şi-a ornat chitara cu motive inspirate din baseball, un
liliac montat pe capul ei şi o mănuşă din piele maro, uriaşă în prelungire.
Evident, în mănuşă se afla o minge albă de baseball. Du-te după ea, Tito!
Publicul spectator al celor trei seri din Florida a fost
cât se poate de entuziast, iar rezultatul final a fost extrem de profitabil
atât pentru comunitate cât şi pentru Jackson-i. Concesiile făcute de primarul
Jake Godbold au făst răsplătite. De fapt, imaginaţi-vă: mulţimile de peste
135.000 de suflete din cele trei seri de concerte ţinute cu casele închise,
Michael şi fraţii lui care au distrus recordurile de audienţă pentru
evenimentele rock găzduite de Gator Bowl, surclasând totalul audienţei din 1975
la concertul Rolling Stones (75.000), al Beatles-ilor din 1964 (20.000) şi a
celor de la The Who din 1976 (15.000).
Am observat multe alte îmbunătăţiri aduse
spectacolelor din Jacksonville.
Performanţa a fost chiar mai subtilă şi mai strânsă din acest moment al
turneului. Michael arăta tot atâta bună dispoziţie pe scenă pe cât îşi
manifestau fanii săi dorinţa fierbinte de a-l vedea! Toate semnalele luminoase
şi acustice anunţau finalul primei sesiuni a turneului. Venise vremea ca
spectacolul să se îndrepte spre nord pentru a întâlni criticii greu de
satisfăcut ai New-York-ului.
(va urma)
[3] National Association for the
Advancement of Colored People - Asociaţia Naţională pentru Pprogresul Oamenilor
de Culoare – Organizaţie ce reprezintă drepturile civile ale afro-americanilor, fondată în 1909 în Statele Unite
[4]
Bătălia de la Alamo (23
februarie – 6 martie 1836) a fost un eveniment pivotal în Revoluţia din Texas.
După un asediu de 13 zile, trupele mexicane aflate sub conducerea Generalului
Antonio López de Santa Anna a lansat un asalt asupra Misiunii Alamo de lângă
San Antonio de Béxar (astăzi San Antonio/Texas, SUA). Toţi soldaţii texani, cu
excepţia a doi dintre ei, au fost ucişi. Încurajaţi de dorinţa de răzbunare,
texanii au învins armata mexicană în Bătălia de la San Jacinto, pe 21 aprilie
1836, care se încheie la revoluţie.
[6] Marcă înregistrată pentru dispozitivele de
vizualizare a diapozitivelor stereoscopice; acele discuri de carton care conţin
7 diapozitive 3-D. Sistemul a fost prezentat în anul 1939.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu