1984 - MICHAEL! / Capitolul 2 - Primii ani ai trupei Jackson 5

MICHAEL!

by Mark Bego

(1984)

 Traducere  şi adaptare în Limba Română, Mihaela A.R.

PRIMII ANI AI TRUPEI JACKSON 5

Gary, Indiana, este un oraş industrial mohorât, la sud de Chicago, Illianos. Aici este locul în care Joe Jackson şi Katherine au trăit cu cei nouă copii ai lor.

În anul 1950, Joe aspira să intre în industria show-biz-ului, dar sporirea familiei l-a forţat să lase deoparte acest vis. A cântat la chitară într-o trupă de blues numită The Falcons, care presta, după cum îşi aminteşte „mai mult pentru colegii de serviciu şi prin baruri.” Curând, responsabilitatea celor 11 guri pe care le avea de hrănit, a transformat muzica în ceva care venea numai de la radio şi nu dintr-o carieră. Joe şi-a susţinut familia din salariul de macaragiu, în timp ce preţioasa lui chitară a fost retrogradată la viaţa prăfuită din dulap.

Katherine îşi aminteşte că obişnuia să fredoneze prin casă şi i-a învăţat pe copii să cânte alături de ea. „Erau lucruri destul de simple.”, îşi aminteşte ea, dar aceasta a fost atmosfera la care a fost expus tânărul Michael Jackson pentru a deveni interesat în muzică.

Michael spune: „Tatăl meu avea un grup numit The Falcons. Erau ca trei fraţi care cântau vocal şi la chitară, aşa că mereu era câte un instrument lăsat pe undeva. Noi am început să cântăm acasă. Eu aveam 5 ani când am început să cânt. Fratele meu Tito a fost cel care a luat chitara şi a învăţat singur. Cântam ‚Cotton Fields Back Home’ şi melodii vechi aparţinând lui Ray Charles şi James Brown. Într-o zi tata l-a prins pe Tito cu chitara lui şi s-a supărat foarte tare, pentru că nu vroia ca cineva să se atingă de ea. Se ataşase de ea şi o păstra ca pe ceva memorabil. Când l-a găsit pe Tito cântând, i-a lăsat-o. Apoi i-a spus: ‚Ia să văd de ce eşti în stare!’ Tito a luat chitara şi chiar a început să cânte. Tata a fost şocat, pentru că şi-a dat seama că avea talent. Pe cât a fost de surprins pe atât a fost de fericit pentru că fiul său putea cânta!”

În curând Jackie, Jermaine şi Tito au format o mică trupă. Mai apoi li s-au alăturat Marlon şi Michael care a primit un set de bongos în vreme ce fraţii lui mai mari cântau şi vocal.

Într-o zi Katherine a rămas surprinsă să-l audă pe Michael imitându-l pe Jermaine şi i-a spus soţului său:

„Cred că avem un nou lider vocal!”

Jackie îşi aminteşte că „La 5 ani, era atât de energic, asemeni unui conducător. Aşa că i-am spus ‚Hei, Michael, tu vei fi liderul’.” Şi aşa a început istoria!

Joe şi-a încurajat băieţii în muzică şi a început să-şi cheltuie banii câştigaţi cu greu pe instrumente. La început, Katherine a protestat, dar apoi şi-a pus încrederea în preocuparea soţului său faţă de noul hobby al copiilor. „Atunci când o femeie este o mamă bună şi vede că toţi banii se duc pe instrumente, fireşte că nu este de acord.”, recunoaşte Joe, dar şi-a încurajat băieţii în continuare.

Tito ne spune despre această experienţă: „Părinţii ne-au împins să facem asta, dar nu împotriva voinţei noastre. Noi iubim muzica. Era ceva extraordinar să facem muzică la acea vârstă, care să sune şi bine şi care să placă şi adulţilor. Poate că ceilalţi copii treceau prin faţa casei noastre când veneau de la şcoală şi ne vedeau exersând în fiecare zi. Unii se opreau şi ascultau. Alţii se distrau. Spuneau ‚Ia uite şi la Jackson-ii ăştia. Nu vor ajunge nicăieri. Se chinuie atâta pentru nimic.’ Dar noi continuam să ne vedem de treabă. Cred că mare parte din succesul nostru se datorează faptului că am început foarte devreme.”

Curând, întreaga familie s-a entuziasmat. Joe spune: „Atunci când vii foarte mult în contact cu ceva, sfârşeşti prin a face parte din acel ceva.” Pe de altă parte, era un mod perfect de a-i ţine pe băieţi ocupaţi cu ceva constructiv după orele de şcoală. „În Gary,” explică Joe, „cu atîtea oţelării, copiii nu prea au ce face decât să meargă la şcoală şi să vină acasă. Ori ei învăţau să cânte sau să studieze vreun instrument. Copiii îşi doresc mai mult de la viaţă atunci când îşi văd părinţii muncind zi de zi în oţelării.”

Michael nu prea îşi aminteşte mare lucru din acea perioadă: „Eram prea mic şi nu prea îmi amintesc. Când aveam 5 ani, deja plecam să cânt şi să dansez. Eram mereu plecaţi şi absentam de la şcoală. Îmi amintesc puţine lucruri, ca magazinul din colţ sau câţiva oameni din apropiere. Liceul din spatele casei noastre avea o trupă mare de muzicanţi – cu trompete, tromboane şi tobe – şi treceau pe stradă. Îmi plăceau. Parcă era o paradă. Îmi amintesc totuşi când am cântat pentru prima dată la grădiniţă. Am cântat ‚Climb Every Mountain’ şi toată lumea a fost încântată!

O vecină a venit cu propunerea de a ne numi trupa Jackson 5. Repetam zilnic după ce veneam de la şcoală. Copiii ne şicanau chiar şi la şcoală pentru că tot timpul exersam. Era şi un teren mare de baseball în spatele casei şi puteam auzi rumoarea mulţimii de oameni adunaţi acolo, în timp ce noi stăteam în casă şi repetam. Chestia asta ne enerva rău. Unii aruncau cu pietre în ferestre, dar în cele din urmă ne-am luat revanşa. Am primit mult mai mult în schimb pentru faptul că nu jucam şi noi baseball în timpul verii.”

Conform celor spuse de Jackie, „Am ştiut întodeauna că o să facem ceva măreţ. Trebuia doar să aşteptăm momentul norocos.”

Şi norocul lor a venit la început sub forma unor concursuri de talente locale.

Michael îşi aminteşte: „De fiecare dată când avea loc un concurs de talente, toţi mergeau cu mic cu mare încercând să câştige trofeul. Noi am învăţat încă de mici, că nimeni nu-ţi acordă vreo şansă, ea trebuie câştigată. Toată lumea din cartier încerca să intre în vreo afacere legată de spectacole. Tata a fost întotdeauna deosebit de protector cu noi. El s-a ocupat de afaceri şi de tot ceea ce presupune acest lucru. Noi ne vedeam de şcoală..., dar cred că încă de pe atunci eram diferiţi, pentru că ne cunoştea toată lumea din oraş. Am câştigat fiecare concurs de talente iar casa ni se umpluse de trofee.”

Jackie adaugă: „În cartierul nostru erau o mulţime de trupe care concurau. De fiecare dată când era un astfel de spectacol de talente, toată lumea venea pentru trofeu. Deniece Williams a fost unul dintre ei, şi Kellee Patterson.”

„Când cântam noi,” spune Michael, „oamenii aruncau cu bani pe jos, tone de dolari, de zece, de douăzeci şi o mulţime de mărunţiş. Îmi amintesc că buzunarele îmi erau atât de pline de bani, încât abia îmi puteam ţine pantalonii pe mine. Mi-am pus o curea adevărată şi am cumpărat bomboane în neştire!”

Îşi aminteşte şi cum le împărţea cu alţii. „Aveam întotdeauna bani şi puteam să cumpărăm diverse lucruri pentru copiii care nu îşi permiteau. Le cumpăram bomboane extra şi gumă de mestecat. Buzunarele ne erau mereu pline cu ceva şi tot ce aveam împărţeam. Asta ne-a făcut tare populari!”, exclamă Michael.

Curând Jackson 5 s-a trezit într-un cerc al norocoşilor. „Cred că prima apariţie pe care am avut-o a fost într-un loc numit Mr. Lucky (Dl. Noroc). Am început să observăm că avem posibilităţi reale.”, explică Michael.

Katherine Jackson îşi aminteşte de grijile pe care şi le făcea pentru fiul său de cinci ani, Michael. „Era un soi de frică.”, spune ea. „Era atât de mic. Nici măcar nu apuca să iasă afară la joacă. Dacă vrei să-ţi spun adevărul, nu ştiu de unde are darul ăsta. Numai el ştie.”

Într-adevăr, încă de atunci Michael ştia că ceea ce face este special.

Katherine continuă: „De fiecare dată când mergeau la concert, îmi făceam griji, pentru că uneori fetele se urcau pe scenă şi trebuia să fiu cu ochii pe ele să nu-l sfâşie pe Michael. El era atât de mic, iar ele atât de mari.”

Michael a început să înveţe diverse lucruri de la performerii pe care îi urmărea din culisele sălilor de spectacol unde concerta şi Jackson 5. „În curând am concertat şi noi în săli de spectacol.” îşi aminteşte el. „Şi la ‚Ora Amatorului’ cu James Brown ... Jackie Wilson .... Gladys Knight.”

Privind înapoi, Gladys îşi aminteşte: „Să ne întoarcem mult în urmă. Mă refer la zilele în care Jackson 5 obişnuiau să urce pe scena de la Regal Theater din Chicago. Îmi amintesc că picioarele lui Michael nu erau suficient de lungi să ajungă la podea atunci când stătea pe scaun!”

Cu cât cânta şi dansa, cu atât îi plăcea mai mult. „Tata m-a învăţat cum să lucrez cu microfonul şi alte lucruri de genul acesta.”, spune Michael. „Am învăţat multe despre dans şi mişcarea scenică uitându-mă la James Brown şi la Sammy Davis la televizor.”

Michael recunoaşte astăzi, „Întotdeauna m-a bucurat sentimentul pe care mi-l dă scena - magia. Când sunt pe scenă este ca şi cum de undeva apare brusc ceva magic, pătrunde în suflet şi pierzi controlul pur şi simplu. Atunci când nu sunt pe scenă, parcă îmi lipseşte ceva. Poate că sună nebunesc, dar sunt dependent de scenă. Dacă nu sunt pe scenă mai mult timp, sunt nervos şi mă apucă nebunia. Încep să plâng şi reacţionez .... cred că ai vrut să spui ‚ciudat’ şi ‚anormal’. Încep să dansez prin casă. De parcă ar lipsi o parte din mine, pentru care am această dorinţă sălbatică.

Pe scenă este singurul loc unde mă deschid. Îmi spun ‚Asta este. Asta se cheamă acasă. Aici este locul căruia îi aparţin, unde pentru mine există Dumnezeu.’ Mă simt atât de liber, fără limite. Simt că pot să fac orice pe scenă. E atât de bine atunci când luminile coboară pe tine iar tu simţi publicul prin toţi porii. Să performezi este mai bine ca orice altceva la care mă pot gândi!”, insistă Michael.

Este evident că audienţa este întotdeauna capabilă să-i sporească energia cinetică pe scenă. Atunci când el se distrează în faţa reflectoarelor, mulţimea face la fel. Oricum, succesul comercial nu este o transformare peste noapte. Jackson 5 au concertat împreună timp de cinci ani, acumulând treptat experienţă şi recunoaştere. Au muncit la fiecare apariţie cât au putut. Aveau locuri rezervate peste tot în Illianos, Indiana şi Wisconsin, precum şi în câteva locuri mai îndepărtate ca New York şi Arizona. Cândva au cântat în deschiderea unui concert la faimosul Apollo Theatre din Harlem, New York. Michael spune că mereu îl urmărea pe James Brown. „E fantastic. Eram în culise. Aveam şase sau şapte ani. Stăteam acolo şi nu îmi mai luam ochii de la el!”

O persoană foarte populară a postului de radio new york-ez, Frankie Crocker de la WBLS-FM din Manhattan, îşi aminteşte că prima dată când l-a întâlnit pe Michael a fost în culisele unui spectacol similar. Conform celor spuse de Frankie, Michael avea toate calităţile unei vedete, numai din felul în care cânta şi se mişca. Crocker spune: „L-am cunoscut pe Michael, de când avea nouă ani şi amândoi lucram la Apollo Theater ... cred că era prin 1967 sau 1968. Atunci era doar un copil şi încă unul tare jucăuş. Obişnuia să joace ‚leapşa’ foarte mult: te lovea şi apoi fugea pe scări în sus. Era tare mic. Şi tare slăbuţ la vremea aceea; un copilaş. Apoi vedeai că ştie o mulţime de mişcări. Jackson 5 a avut un mare impact în muzică. Arătau bine ca o familie de tineri ... profesionişti pe scenă, bine văzuţi, iar muzica lor a atins coarda sensibilă a tinerilor americani care i-a catapultat pe culmile celebrităţii.”

„Foarte mulţi cred că am pornit-o de sus,” spune Marlon, pregătind atent o înregistrare, „dar am parcurs nişte ani până am ajuns aici – cinci fraţi şi două surori – ingrămădiţi într-un Volkswagen. Am cântat şi acasa în Gary, dar am fost şi în Kansas City şi St. Louis. De cele mai multe ori ajungeam acasă pe la cinci dimineaţa, când începea o nouă zi şi trebuia să mergem la şcoală. Am muncit foarte mult.”

Când producătorul Freddie Perren i-a văzut pentru prima dată pe Jackson 5, el făcea parte din trupa lui Jerry Band. În mod ironic, el a fost unul dintre cei care urmau să facă parte din aşa numita „Corporaţie” şi să scrie cele mai de succes piese pentru Jackson 5. Freddie îşi aminteşte de ei atunci când au deschis spectacolul trupei din care făcea parte. „În 1968, eram pianist în trupa lui Jerry Butler şi cântam într-un club din Chicago... acesta era oraşul natal al lui Jerry, aşa că tipul era foarte cunoscut. Când i-am văzut pe copiii ăştia că ne vor deschide spectacolul, mi-a părut tare rău pentru ei şi speram ca publicul să fie îngăduitor cu ei. Michael era atât de mic şi de nevinovat. Dar era un performer uluitor. Ei, află că a fost foarte greu pentru noi să urmăm după ei.”

În Gary, Jackson 5 nu au ratat nici o şansă de a performa, incluzând aici şi strângerile de fonduri pentru muigwighania, o organizaţie locală de oameni de culoare conduşi de un politician aspirant pe nume Richard Hatcher. În 1968, Hatcher a fost susţinut de populaţia din Gary pentru funcţia de primar – primul primar de culoare. El i-a invitat pe Jackson 5 la una din manifestările sale în timpul campaniei electorale. De asemenea, pe firmament se afla şi Diana Ross & The Supremes: Mary Wilson şi Cindy Birdsong. Când Diana i-a văzut pe Michael şi pe fraţii săi pe scenă, l-a sunat pe Berry Gordy Jr, preşedintele companiei Motown Records, pentru a-i da de ştire. Şi a făcut demersurile pentru ca Jackson 5 să beneficieze de o audiţie la casa lui Berry din Detroit.

Diana îşi aminteşte: „Mă uitam la copilul ăsta atât de plin de viaţă acolo sus pe scenă şi parcă mă vedeam pe mine. Nu-mi venea să cred. Trupa mi s-a părut extraordinară aşa că i-am întrebat dacă vor să-l întâlnească pe şeful  companiei la care înregistram eu. M-am regăsit aproape în totalitate în Michael. Cânta şi dansa tot timpul. Aşa am fost şi eu. Ar putea să-mi fie fiu.” Şi astfel s-a născut „obligaţia” pe viaţă între Diana şi Michael.

Joseph Jackson îşi aminteşte cam aşa: „Lasă-mă să-ţi spun eu cum a fost. Eram deja la poarta succesului. Din punctul meu de vedere, părea o poartă de fier pe câmpul divertismentului. Trebuia să existe un mod de a o deschide. Într-un fel, eram cu un picior dincolo de ea când a venit Diana Ross. Ceea ce a făcut ea pentru băieţii mei a fost să deschidă acea poartă. Da, trebuie s-o spun, Diana a deschis poarta succesului pentru Jackson 5.”

Jackie îşi aminteşte de prima lor audiţie: „Îmi amintesc că prima dată am fost la casa lui Berry Gordy din Detroit. Era cel mai mare loc pe care îl văzusem vreodată. Terenul din spatele casei era cât un teren de golf iar înăuntru avea o piscină. Ne-a adus să-i distrăm la petrecere şi mare parte dintre artiştii de la Motown erau acolo. Asta ne-a speriat cu adevărat, pentru că noi le cântam piesele!”

Conform celor spuse de Michael, „Am dat audiţia pentru Motown, în casa lui Berry Gordy din Detroit, în faţa tuturor starurilor din companie: The Temptations, Diana Ross, The Marvelettes, oameni pe care noi îi admiram. Ne-am făcut numărul iar lor le-a plăcut. Ne-au ovaţionat în picioare. Când am sfârşit, Berry Gordy şi Diana Ross au venit spre noi, iar ea ne-a sărutat pe fiecare. A spus că i-a plăcut ceea ce a văzut şi că i-ar place să facă spectacole cu noi.”

Familia Jackson ştia că audienţa a fost profund impresionată de prestaţia lor, dar a urmat o perioadă scurtă în care compania urma să hotărască dacă semnează sau nu, vreun contract de înregistrări cu ei. Jackie îşi aminteşte: „N-am avut voie să folosim telefonul timp de două luni, cât am aşteptat decizia celor de la Motown. Vroiam să ţinem linia liberă!”

Când telefonul a sunat în sfârşit, veştile au fost bune, iar Motown a semnat un contract de înregistrări cu ei. Deşi Dianei Ross i se atribuie foarte des statutul de „descoperitoarea” celor de la Jackson 5, Michael ţinea de fiecare dată să clarifice starea de fapt, spunând: „Nimeni nu i-a descoperit pe Jackson-i cu excepţia părinţilor noştrii. Stabilisem un standard profesional cu mult înainte de a semna cu Motown.”

„Deci”, concluzionează Michael, „ne-am mutat în California şi unii am stat cu Diana iar alţii cu Berry Gordy. Eu am stat la Diana aproape un an şi jumătate. Parcă eram în paradis. Mergeam la Disneyland şi ne distram în fiecare zi. Era cu totul şi cu totul altceva faţă de Gary, Indiana. Şi, am intrat în studio şi am ieşit de acolo cu ‚I Want You Back’.”

Prima lor înregistrare însă nu a fost un succes peste noapte. Din 1969 Freddie Perren a semnat cu Motown în calitate de compozitor şi împreună cu Fonce Mizell, Deke Richards şi Berry Gordy însuşi, au devenit ceea ce s-a numit „Corporaţia”.

„Deke, Fence şi cu mine am dus-o destul de greu cu lansarea înregistrărilor.”, spune Perren. „Noi eram staff-ul studioului din Los Angeles, dar între Norman Whitfield, Smokey Robinson etc., era greu să-şi facă timp pentru orice acţiune de top. La vremea aceea, Gladys Knight nu mai avea nici o piesă de succes, aşa că am decis să facem o piesă pentru ea.” Cântecul se numea I Want To Be Free.

Freddie continuă: „Berry a spus că era o piesă tinerească, foarte energică şi că are el nişte copii din Gary cărora i-ar place să le-o dea. Am rescris piesa ca pentru un copil şi am intitulat-o ‚I Want You Back’. Ei bine am înregistrat-o cu trupa iar partea vocală a ieşit minunat. Ştiam că am reuşit. După ce a ascultat-o, Berry s-a întors spre noi şi a spus: ‚Băieţi, sunteţi pe cale să scoateţi un hit.’ A revenit asupra înregistrării şi ne-a dat câteva indicaţii.”

I Want You Back a fost prelucrată, re-înregistrată şi lansată ca cel dintîi single al trupei Jackson 5 în toamna anului 1969. Tot atunci, trupa a semnat pentru a-şi face debutul în televiziune cu seria The Holywood Palace difuzată de ABC-TV. În acest spectacol, Diana Ross & The Supremes erau gazde de onoare.

În acea seară, Jackson 5 aşteptau în culise să intre pe scenă ca o rachetă gata de lansare! Şi practic, exact asta trebuia să facă! În acea seară de sâmbătă, 18 octombrie 1969, familia Jackson a lansat unul dintre cele mai celebre single-uri din istoria înregistrărilor – piesa vândută în 2 milioane de exemplare I Want You Back. Pe atunci, Jackie avea 18 ani, Tito 16, Jermaine 15, Marlon 12 iar Michael, curând viitorul superstar, era deja un performer al timpului la cei 11 ani ai săi. Aceea a fost seara în care Michael şi fraţii săi au devenit veritabile staruri şi de atunci viaţa lor nu a mai fost la fel!

 

(va urma)