On The Road With Michael!
by Mark Bego
(1984)
Traducere şi adaptare în Limba Română, Mihaela A.R.
Capitolul 10
ÎNAPOI LA MOTOWN
„Te iubim, Motown!” a strigat Michael Jackson publicului de pe scena de la Pontiac Silverdome, iar acesta i-a răspuns ultra-entuziasmat şi plin de admiraţie aplaudând şi ţipând răsunător timp de trei seri ameţitoare în care Jackson-ii le-a arătat ce înseamnă turneul Victory.
Trecuseră 15 ani de când Michael şi Jackson 5 înregistraseră prima lor piesă de succes I Want You Back în centrul Detroit-ului la Motown Records. Concertele lor din serile de 17, 18 şi 19 august 1984, erau ca o sărbătoare de bun venit acasă!
Acum, nu vreau să fiu acuzat că aş fi părtinitor, dar audienţa de la Silverdome din oraşul meu natal Pontiac/Michigan, a fost fără nici un dubiu cea mai bună, cea mai receptivă, cea mai incitată şi mai demonstrativă din tot turneul! Nici măcar Beatles-ii nu au reuşit în 1964 o cotă de isterie pop aşa cum a declanşat Michael Jackson în acele seri. Şi ca să citez o vorbă locală, în aceste trei concerte, Motown „a fost îngenungheat”! În acel week-end a fost cea mai mare petrecere din Pontiac.
Michael însuşi a fost atât de impresionat de impactul pe care l-au avut cele trei concerte, încât pluteau zvonuri că turneul Victory va reveni în oraş mai târziu, spre final.
Gary Graff de la Detroit Free Press mi-a cerut să scriu un articol despre turneul Victory pentru ediţia din 16 august 1984, în calitate de invitat al editorialului. Eu am crescut în suburbiile Detroit-ului şi mă consider un „Detroiter” autentic, aşa că a fost o mare provocare pentru mine să scriu un articol de primă pagină pentru cotidianul oraşului.
Abia trecut prin fiasco-ul din Knoxville, articolul meu s-a încheiat cu „Deci, dacă eşti ros de scepticism sau îţi place să creezi necazuri, stai departe de Silverdome în acest week-end. Nu eşti bine venit! Dar, dacă crezi în minuni, în Peter Pan, în evadări, în muzica rock şi ai încredere că visul american încă mai poate deveni realitate, atunci nu-l rata pe Michael Jackson – el este dovada vie a tuturor acestor lucruri.”
Înte timp, planurile pentru concertele în metropola Detroit-ului erau cele mai amestecate din istoria turneului. Mai întîi s-a anunţat că Michael şi fraţii lui ar concerta la Silverdome în zilele de 25 şi 26 august, apoi că ar fi fost programate cu un week-end mai devreme, adică pe 18 şi 19 august. Apoi s-a anunţat că spectacolele vor fi numai pe 18 şi 19 august. Apoi, cu numai căteva zile înainte de week-end-ul respectiv a fost adăugată în program şi ziua de 17 august. În plus, mai circula şi zvonul că datorită anulărilor de la Los Angeles Forum – concerte programate pentru luna septembrie – şi a ameninţărilor cu moartea din Knoxville, turneul s-ar putea încheia în cea de a doua seară din acest week-end, cu o transmisie live prin satelit, pe canalele TV. Şi acesta ar fi marele final. În cele din urmă, s-a stabilit ca spectacolele să se ţină vineri, sâmbătă şi duminică, de pe 17 pe 19 august. Şi peste toate acestea, contractele cu Silverdome au fost semnate cu câteva ore înainte ca porţile stadionului să se deschidă pentru concertul de vineri!
Zvonurile printre noi, jurnaliştii acreditaţi pentru acest turneu, sugerau că datorită începerii sezonului de fotbal, Chuck Sullivan avea probleme serioase cu administrarea turneului. Era evident că programul turneului a fost făcut la repezeală, iar acum se conturau probleme serioase cu vânzarea biletelor la toate concertele. (De fapt, încă mai erau bilete nevândute pentru seara de vineri din Detroit şi pentru cele două concerte din Buffalo programate pentru week-end-ul următor.) Din acest moment era limpede ca cristalul că atunci când aveai de-a face cu programarea concertelor, la un singur lucru te puteai aştepta de la turneul Victory – iar acesta se traducea prin „neaşteptat”!
La concertele din Pontiac, mulţimea a purtat de la tricouri la costume. Publicul a fost cel mai entuziast din tot turneul, a bătut din palme non-stop şi a ţipat acompaniind fiecare melodie. Numai intensitatea ovaţiilor a fluctuat.
Menţinând atmosfera familială provocată de întregul turneu, în seara de vineri mi-am luat mama şi am dus-o să-l vadă pe Michael Jackson în acţiune, iar sora mea a venit în seara de sâmbătă. Când am întrebat-o pe mama unde ar prefera să stea, în tribuna acoperită sau nu, ea mi-a replicat: „Glumeşti? Şi să pierd tot freamătul mulţimii de jos? Nu, mulţumesc. Vreau să fiu în mulţime!”
Pontiac Silverdome a fost un alt loc de desfăşurare pentru Jackson-i! Are o capacitate de 80.000 de locuri şi deşi este construit ca un stadion deschis, are un acoperiş de nylon rezistent la vreme care se umflă ca un balon atunci când este cazul. Şi datorită curenţilor de aer care îl susţin, chiar şi în nopţile călduroase de vară, rămâne un loc confortabil.
Publicul din Detroit este cunoscut pentru cât de zgomotos şi sălbatic devine în special în faţa numerelor rock – iar spectacolul de acum nu făcea nici o excepţie. Dar asemeni celorlalte concerte Victory, audienţa a fost ordonată şi compusă în cea mai mare parte din fanii tineri şi familiile lor. Calitatea sunetului a fost un pic cam slabă în seara de vineri, datorită ecoului care se crea sub acoperiş. Sâmbătă seara în schimb, a fost mult mai bună iar audienţa a reacţionat cu şi mai multă vitalitate. Duminică seara, spectacolul a fost vândut la capacitate maximă, 49.200 de bilete, inclusiv locurile cu mai puţină vizibilitate din spatele turnului de lumini. În cea de a treia seară în Pontiac am avut o perspectivă foarte diferită a concertului, pe care am înregistrat-o în caiet.
JURNAL – DUMINICĂ, 19 AUGUST 1984
Este ora 21:18, duminică 19 august 1984. Mă aflu pe al doilea loc din ultimul rând al tribunei superioare de la Pontiac Silverdome, cunoscut – în glumă – ca „secţiunea nasurilor sparte” în acest turneu. Am fost curios să stau la acest nivel şi să văd ce avantaj vizual îmi oferă acest punct atât de râvnit şi extrem asupra scenei. Spectacolul a fost vândut în totalitate. Concertul se desfăşoară cu casele închise. De fapt, în această seară au fost vândute toate locurile extra. Locul unde mă aflu eu poate fi comparat cu situaţia în care aş sta pe acoperişul unei clădiri de opt etaje, privind în jos.
Este ora 21:32 când brusc intensitatea luminilor este redusă. Privind mulţimea de dedesubt, văd o mare întunecată punctată de făcliile minuscule ale chibritelor aprinse sau de flăcările brichetelor. În timp ce Randy scoate sabia din piatră iar razele laser se îndreaptă în sus spre tavanul boltit, este de-a dreptul impresionant să vezi strălucirea razelor colorate de lumină. Sunt de câteva minute acolo şi apariţia pe scenă a Jackson-ilor mi se pare la fel de dramatică. Oamenii de lângă mine îşi împart binocluri. Dar chiar şi cu aceste instrumente puternice, la distanţa asta, Jackson-ii tot o fracţiune dintr-un inch rămân. Şi deşi pare suficient de mic să facă un moonwalk pe gămălia unui ac, mănuşa şi şosetele strălucitoare ale lui Michael se văd extraordinar de clar cu ochiul liber.
Reflectoarele coboară pivotând razele pentru a ilumina întreaga audienţă. De la înălţimea mea e o adevărată plăcere să vezi 49.200 de oameni ţipând şi strigând extaziati pe acordurile piesei Wanna Be Startin’ Something.
Pare că trupa ar fi aşezată în vârful unui microchip de pe un card de memorie, dar luminile, muzica şi atmosfera încinsă aduc totul până aici sus, la acest ultim nivel la care mă aflu!
Când razele laser au urcat sus la noi, la finalul piesei Off The Wall, parcă s-a creat un soi de relaţie continuă între public şi furnicile superstaruri de pe scena de desubt.
Mi-am dat seama, de aici de sus, de ce pe ecranul video se putea urmări întregul spectacol de pe scenă – pentru că, chiar şi cu binoclu, era imposibil să distingi chipurile celor de pe scenă. Nebunia era singura care mai conta! Încă o dată, aşa cum a dovedit-o şi la cele două concerte precedente, publicul din Detroit era absolut cel mai bun atunci când era vorba despre concerte rock. Entuziasmul a atins cote nebănuite!
Atunci când miniaturalul Michael a reapărut pe scenă pentru a i se alătura lui Jermaine pentru piesa Tell Me I’m Not Dreaming (Too Good To Be True), oamenii din jurul meu au răspuns cu ovaţii. Chiar şi de aici de sus, oamenii aceştia recunoşteau un „thriller” atunci când îl vedeau, chiar dacă părea că este la un sfert de milă depărtare! În mijlocul piesei unul dintre cameramanii care călătorea cu Jackson-ii, s-a grăbit să urce pe culoarul de lângă mine pentru a captura scena pentru Michael. O casetă video şi/sau o emisiune specială pentru televiziune este inevitabilă. În mijlocul potpuriului Motown, cameramanul bărbos a stat jos la un pas de mine şi a filmat secvenţe cu mulţimea dezlănţuită.
Oamenii aproape că au căzut de pe scaune la Billie Jean, când minusculul Michael a executat moonwalk-ul său un acru mai încolo faţă de locul în care mă aflam eu. Este imposibil de descris sentimentul care a încolţit în sufletul meu, văzându-l însufleţind atâţia oameni. Scena era a lui şi a dominat-o până la extrem! Era absolut fascinant să vezi 49.200 de oameni rotindu-şi braţele pe ritmul muzicii, în vreme ce trupa aluneca pe acordurile Shake Yout Body (Down To The Ground). Era a 20-a dată când revedeam acest spectacol, iar ochii mei tot lipiţi de scenă rămăseseră.
De când Michael Jackson şi-a cunoscut faima la Motown Records în 1969, noi locuitorii din Detroit îl percepem ca pe unul dintre ai noştrii – băiatul oraşului – iar în această seară Detroit-ul chiar i-a arătat ce simte pentru el. Michael a fost atât de încântat la finalul spectacolului încât şi-a aruncat în public jacheta din paiete, pe care o purta la piesa Billie Jean, făcând din ea premiul pentru unul din fanii norocoşi!
EVOLUŢIILE DE LA DETROIT
Conform revistei Billboard în cele trei zile petrecute la Detroit, Jackson-ii au vândut 145.000 de bilete şi au încasat 4.350.030 dolari. Peste 4 milioane de dolari! Nu e rău deloc pentru un singur week-end.
În cea de a treia seară de concerte la Silverdome, în rândurile audienţei s-a aflat şi un grup de invitaţi speciali - peste 40 de copii cu dizabilităţi din oraşul natal al lui Michael, Gary/Indiana. Pentru că toate negocierile privind organizarea unor concerte în zona Gary-Chicago au eşuat, Jackson-ii au plătit toate cheltuielile pentru închirierea unui autocar care să-i aducă pe copii în Detroit, la concertul de aici. Copiii proveneau de la Casa de orfani Thelama Marshall, de la Casa Hoosier Boys şi din Programul Donzels şi erau însoţiţi de doctorul Vernon Smith, conducătorul Consiliului Oraşului Gary şi de Marcus Fairchild. Cum Jackson-ii nu au putut ajunge în Gary, au adus o mică parte din Gary la ei!
„Unde stă Michael?”, a fost una din cele mai frecvente întrebări în fiecare oraş aflat pe harta turneului. Fanii au asaltat în aşa hal hotelul Anatole din Dallas, încât Michael s-a dat bătut şi şi-a petrecut trei zile cu prietenul său, cândva copilul vedetă din filmele Our Gang, Spanky McFarland(1). După ce s-au scotocit toate locurile din Detroit în care ar fi putut sta Michael, s-a descoperit că locuia la Somerset Inn în Troy/Michigan. Chiar şi după fiasco-ul din Knoxville, în mod surprinzător, un număr de fani din zona Detroit tot s-au ales cu o strângere de mână şi câte un autorgraf.
Un alt grup de fani şi-au petrecut după-amiaza de duminică, în parcarea hotelului Somerset Inn, ţipând din tot corpul „Hi”, atrăgându-i atenţia lui Jermaine. Acesta i-a recompensat cu o fluturare a mâinii de la fereastra sa. Apartamentul lui Michael, a cărui chirie se ridica la 192$/noapte, situat la ultimul nivel, nu era prea uşor de găsit. Cu toate acestea, s-au găsit câţiva admiratori insistenţi care să ajungă până la „M.J.” însuşi!
Ryan Dembs de numai 11 ani, a găsit cumva numărul de telefon direct din apartamentul lui Michael. I-a telefonat şi Michael i-a spus în mod surprinzător: „Eşti singurul care îmi ştie numărul de telefon!” Ryan a fost invitat sus să-şi întâlnească idolul şi să primească un autograf. Când a fost întrebat cum a făcut rost de numărul de telefon, Ryan A spus: „E secret!”
Catherine Waldbatt, de 21 ani, şi-a croit drum spre apartamentul lui Michael, prin metode numai de ea ştiute, exact cu zece minute înainte ca el să se furişeze afară din hotel. Michael, care niciodată nu şi-a dat jos ochelarii în timpul întâlnirii lor, i-a scuturat mâna Catherinei, i-a mulţumit pentru perna pe care o făcuse pentru el şi i-a dat un autograf. Catherine a spus: „ A fost foarte politicos şi a vorbit foarte încet. Eu am iniţiat întreaga conversaţie. El, doar a răspuns la întrebările mele. Nici măcar nu a zâmbit. De fapt, părea atât de artificial. Nici nu am ştiut că era el până ce nu a vorbit, iar mâna îi era rece ca gheaţa.”
În timp ce Michael părăsea hotelul pe uşa destinată livrărilor, în jur de ora 13:45, Julie Wechester de 16 ani, stătea acolo aşteptând, deşi marea majoritate a fanilor aşteptau în faţa hotelului. Julie spune: „Am vrut o poză şi un autograf, dar abia am reuşit să dau mâna cu el. E atâta lume care nici măcar nu a vut ocazia să-l întâlnească!”
MICHAEL SE ÎNTÂLNEŞTE CU POLIŢIA
Forţele de poliţie din Pontiac, asta e! Tata mi-a povestit că obişnuieşte să joace golf cu cineva din departamentul de poliţie din Pontiac, persoană care a menţionat că Michael Jackson a fost la primărie cu un detaşament de ofiţeri de poliţie. Cameramanul lui i-a filmat escortându-l în timp ce cobora scările spre o maşină de poliţie. Conform sursei, Căpitanul Robert Burns a organizat la cererea lui Michael o sesiune de filmare. Drept urmare, am sunat la departamentul de poliţie şi am stat de vorbă cu Burns pentru a afla detaliile.
Burns mi-a spus: „Sâmbătă seară, am fost abordat de managerul lui de producţie, Patrick Kelly. De fapt, iniţial l-a abordat pe unul din locotenenţii mei, apoi am fost puşi în legătură. Intenţionau să filmeze în tunelul de sub stadionul Silverdome dar le-am sugerat că poate ar fi mai bine să o facă la Secţia de Poliţie. Ar fi mai convenabil pentru Michael să o facă înainte de spectacol, dar şi pentru noi, pentru că oamenii de la Silverdome au alte atribuţii. Aşadar am pus la punct un plan care s-a concretizat duminică după-amiază, în jur de ora 18:00 aici la departamentul de poliţie.”
În ceea ce priveşte scenariul filmărilor, Căpitanul Burns a explicat: „În primul cadru au fost ofiţerii grupaţi în trei coloane, Michael conducând coloana din centru. Coborau scările în pas de alergare spre o maşină de poliţie. Michael a sărit în ea, a accelerat şi a oprit.”
„Juca rolul comisarului de poliţie?”, am întrebat eu.
„Da”, a spus Burns, care a mai adăugat: „Cred că erau acolo de vreo 40 de minute sau mai bine. Le-au cerut ofiţerilor să-şi pună ochelari cu lentile închise aşa cum poartă Michael şi au repetat scena.”
Tot mai convins că o casetă video cu şi despre turneul Victory este inevitabilă, l-am întrebat pe Căpitanul Burns dacă i s-a spus pentru ce au fost filmate aceste cadre, la care el a replicat: „Pentru înregistrările personale ale lui Michael, aşa mi s-a spus.”
THE JACKSONS LA ŞTIRI
În timp ce Jackson-ii cucereau audienţa de pe Silverdome din Michigan, în toată media ţineau capul de afiş, împreună sau individual. Cele patru zile dintre concertele din Knoxville şi Detroit, cei şase fraţi le-au petrecut în faimoasele studiouri Kaufman Astoria din Queens/New York, pentru a filma video-clipul pentru piesa Torture, cel de-al doilea single extras de pe albumul Victory. Video-clipul a fost filmat de Picture Music şi a fost regizat de Jeff Stein. Producător executiv a fost John Diaz, iar producţia a semnat-o T’boo Dalton. Oricum, în mijlocul filmărilor, se pare că Michael a avut un dezacord cu fraţii lui. În ediţia din 22 august, New York Daily News a scris: „O ceartă măruntă – de natură necunoscută – s-a iscat între Michael şi fraţii lui şi conform sursei noastre, s-a folosit o figură de ceară în locul veritabilului purtător al mănuşii cu diamante.” După investigaţii ulterioare, am descoperit că supărarea lui Michael se datora faptului că pierduse prilejul de a-şi crea propria lui lume: Lumea Disney! Îniţial, am fost şi eu invitat pe platoul de filmare pentru a scrie despre acest video-clip, dar oferta a fost retrasă după ce au apărut probleme între fraţii Jackson.
Acelaşi articol din Daily News, spunea că Michael a avut câteva întâlniri recente în ceea ce priveşte cariera sa în film. Jackson a fost la casa din East Hampton a directorului Warner Communications, Steve Ross, unde s-a întâlnit cu Quincy Jones şi Steven Spielberg. Conversaţia s-a învârtit în jurul unui nou proiect de film pentru Michael, altul decât noua versiune a lui Peter Pan, despre care se discutase anterior. Articolul sublinia faptul că Michael ar juca în el, Quincy ar scrie soundtrack-ul, Steven ar semna regia, Warner ar semna producţia, iar Epic Records ar lansa albumul cu soundtrack-ul original. Pentru mine suna a succes deplin!
Tot în acea săptămână a apărut ştirea că soţia lui Jackie Jackson, Enid, a depus actele pentru divorţ. Un articol din ediţia din 22 august a revistei Variety spunea că Enid a cerut o jumătate din veniturile lui Jackie de pe urma turneului Victory, plus 53.000$ lunar pentru suportul copilului şi al ei!
Un alt articol din aceeaşi ediţie a revistei Variety se intitula „Jackson-ii revin brusc asupra datelor pentru concertele din Buffalo; Biletele nu se vor epuiza imediat.” Schimbările bruşte din programul turneului au fost descrise şi interpretate ca motivate de vânzarea lentă a biletelor. S-a anticipat că spectacolele de sâmbătă şi duminică din Buffalo se vor ţine cu casa închisă şi că va fi adăugat încă unul vineri, la cererea publicului. În cele din urmă însă, au rămas bilete pentru ambele date din week-end, iar al treilea concert nici măcar nu a fost solicitat. Variety a numit aceste schimbări „o mişcare de a determina fanii să rămână cu buzunarele goale.” Articolul mai spunea că „nu numai că fanii au rămas fără bani dar nici măcar distribuitorii de Pepsi-Cola nu au avut suficient timp la dispoziţie pentru desfăşurarea unei campanii de promovare.”
În aceeaşi revista Variety era inserată şi ştirea că un bărbat din Mount Vernon/New York a fost arestat pentru că a vândut o casetă video cu concertul din seara de deschidere din Kansas City. Caseta a fost filmată în mod ilegal de pe ecranul video montat deasupra scenei.
Ediţia din 21 august a USA Today dezvăluia că în Memphis/Tennessee, la Orpheum Theatre, pe 31 august ar fi avut loc un spectacol introductiv de 90 de minute intitulat Thriller pentru toată viaţa. Ghiciţi despre ce este vorba? Despre un spectacol muzical inspirat din viaţa lui Michael Jackson! Ediţia din 23 august a aceluiaşi cotidian anunţa următoarele: Camera de Comerţ din Hollywood a hotărât unde să fie plasată steaua lui Michael Jackson pe Bulevardul Walk Of Fame. Locul: în faţa Cinematografului Chinezesc Mann, unde starurile de cinema şi-au imprimat pentru eternitate amprentele mîinilor şi tălpilor în ciment.
În numărul din 26 august al Detroit Free Press era inserat un articol care spunea că muzica americană era cât se poate de vie în Uniunea Sovietică – pe piaţa neagră, fireşte! Se pare că albumele lui Michael Jackson se vindeau pe sub mână la preţul de 100 de ruble fiecare (130$)! Albumele Beatles-ilor şi cele ale lui Elvis Presley ţineau aproape de Michael, toate fiind cele mai căutate articole de pe piaţa ilegală. Radio Rusia se plângea de fenomenul Jackson-maniei: „Nu avem nimic altceva de făcut, decât să monitorizăm toată această mizerie?”
După cum vedeţi, Jackson-mania era încă în vârf. De fapt, a continuat să sporească tot mai mult. În săptămâna în care au apărut toate aceste ştiri, chioşcurile de ziare din toată America primeau pachetele cu ultimele noutăţi despre Michael Jackson neambalate – până şi ediţia prestigioasei Life din septembrie 1984.
În timpul acestei perioade, Michael s-a înfruntat cu doi foarte de succes competitori în vânzarea de bilete şi de înregistrări: Bruce Springsteen cu albumul şi turneul său Born In The U.S.A. şi Prince cu soundtrack-ul pentru filmul său Purple Rain.
ALBUMUL VICTORY
Săptămâna în care Jackson-ii s-au aflat la Detroit a fost foarte semnificativă pentru ei în ceea ce priveşte topurile americane. Conform ediţiei din 18 august 1984 a revistei Billboard, în topul Hot 100 single, Jackson-ii aveau trei piese de succes, iar în cel al albumelor aveau cinci LP-uri. State Of Shock se menţinea pe locul 3 în topul single, în timp ce piesa lui Jermaine Dynamite a urcat pe locul 24. În acea săptămână şi-a făcut debutul în top şi single-ul Torture, intrând pe locul 48. În topul albumelor Victory se afla pe locul 4, coborând un loc. În acelaşi top se aflau şi albumele lui Michael, Thriller pe locul 31, Farewell My Summer Love pe locul 105 şi Off The Wall pe locul 111. Albumul Thriller era prezent pentru cea de a 87-a săptămână în topul albumelor, în vreme ce Off The Wall se afla la cea de a 162-a săptămână în top! Albumul lui Jermaine Jermaine Jackson se afla şi el în top pe locul 40.
Destul de ciudat, albumul Victory nu s-a vândut atât de bine pe cât se anticipase. În următoarele două săptămâni a căzut de pe locul 7 pe locul 9, fără măcar să fie certificat cu aur. Prince şi albumul său Purple Rain au avut culoar liber spre locul 1 în această perioadă, în vreme ce Ghostbusters al lui Ray Parker Jr. şi When Doves Cry al lui Prince au dominat locurile fruntaşe din topul single. În topul britanic al albumelor, Thriller-ul lui Michael se ţinea bine pe locul 7 iar albumul Victory a căzut pe locul 17.
Personal, mi-a plăcut întotdeauna albumul Victory şi cred cu tărie că este cel mai bun album pe care l-au făcut Jackson-ii ca trupă la Epic Records. Toate piesele de pe acest album sunt foarte bune iar cele trei în care Michael este liderul vocal sunt toate excelente. Fiecare din melodiile lui Michael de pe acest album sunt complet diferite ca tonalitate şi gen.
Nu este nici o îndoială că acest album este un mozaic de opt piese diferite, fiecare scrise, produse şi interpretate de fiecare din fraţii Jackson sau în diverse combinaţii. Pentru două din piese, membrii trupei rock Toto, câştigători ai premiului Grammy, au colaborat în calitate de compozitori şi producători. Cu excepţia aportului lor, nu mai există nici un alt single în care să se simtă influenţa unificatoare a proiectului. Jackson-ii au lucrat în studiouri de înregistrare diferite la momente diferite, iar când a venit timpul pentru alegerea pieselor pentru album, elementele lucrate au fost puse cap la cap pentru LP-ul de opt piese, botezat cu numele Victory. Este ciudat că nici una dintre piese nu poartă şi numele albumului.
În termenii creaţiei, energiei şi melodicităţii, cea mai bună piesă de pe acest album este Torture, care deschide prima faţă. Este un duet cu un tempo strălucitor între Jermaine şi Michael, cu toţi ceilalţi fraţi susţinând fundalul vocal. Piesa a fost produsă şi compusă de Jackie Jackson, iar textul l-a semnat Jackie şi Kathy Wakefield. Cu un debut puternic de chitară bas şi un crescendo realizat pe sintetizator, Torture are o percuţie clară care se mişcă dintr-o boxă în alta, în vreme ce piesa se îndreaptă spre un crescendo zdrobitor. Acompaniat de tânguirea chitarei, Jermaine îşi începe povestea cântată despre o doamnă misterioasă care i-a dat sfaturi despre viaţă şi dragoste. Cei şase fraţi asigură fundalul vocal ca un cor de clopote eterne, armonizând cu versul că viaţa fără dragoste este o tortură. Michael preia conducerea şi povesteşte cum a ajuns în camera retrasă a unei vampe, unde aceasta i-a făcut toate poftele. După tranziţia corală, Michael şi Jermaine se simt de parcă s-ar fi trezit dintr-un vis. A fost aievea sau doar o fantezie? În ambele cazuri era o tortură!, conchid fraţii pe fundal, la unison. Piesa este genul rock’n’roll uşor şi reprezintă o alegere evidentă pentru un single de succes. Aceasta este marea piesă de ansamblu, prezentându-i pe toţi fraţii ca pe un tot unitar. Cu această excepţie, celelalte piese de pe album reprezintă şapte prezentări solo. Torture este singura care poartă amprenta întregului grup, iar solo-ul de chitară susţinut de Jack Wargo, îi conferă un bridge(2) instrumental lin către crescendo-ul final.
Piesa Wait reprezintă întoarcerea sub reflectoare a lui Jackie, în postură solo. Produsă de Jackie şi de membrii trupei Toto – David Paich şi Jeff Porcaro – melodia se îndreaptă spre genul rock susţinută de sintetizator, de patina solo a lui Michael şi de suportul coral al băieţilor. Ritmul este uşor şi energizant, iar Jackie se foloseşte avantajos de gloriosul său falsetto. Paich şi Jackie au evocat în acest cântec pretextul îndrăgostitului nerăbdător.
One More Chance este cea mai frumoasă prezentare pentru cel mai tânăr dintre fraţii Jackson, Randy. Vocea sa alunecă de pe culmea unui nor pe acorduri romatice. Este o melodie de dragoste pentru îndrăgostiţii care se împacă după o ceartă, o baladă dulce care ni-l indică pe următorul candidat Jackson pentru un album solo – Randy.
Be Not Always este fără doar şi poate una dintre cele mai frumoase balade interpretate vreodată de Michael Jackson. Armonizând cu sunetul delicat al unei chitare acustice, Michael se alătură harpei şi violei într-un stil clasic baroc. Exact ca la un concert de violonişti, Michael transformă cântecul într-un mesaj sentimental, împăcându-se cu mortalitatea şi realitatea tragică a sorţii. Compus de Michael, pe un text la care a contribuit şi Marlon, linia pregnantă a baladei este la fel de inspirată şi semnificativă ca cea mai bună poezie scrisă de Emily Dickinson. Calitatea sunetului este clară, iar Michael traversează profund stările de emoţie. Piesa este una de mare inspiraţie pentru acest album.
Următoarea piesă de pe albumul Victory se află la polul opus faţă de precedenta - duetul „de scandal” Michael Jackson-Mick Jagger, State Of Shock. Întreaga compoziţie este clar construită în maniera unui tribut ironic la adresa sunetului hard, marca Rolling Stones. Şi Michael şi Mick au lucrat „peste program” pentru a da tot ce este mai bun pentru un număr rock de excepţie. M.J. şi M.J. s-au unit într-un duel vocal de ofensive şi defensive umoristice, toate în scopul de a câştiga afecţiunea unei tinere şocant de râvnită. Am putea spune că este vorba de versiunea hard-rock a piesei The Girl Is Mine şi a clasicului cult pentru fabricarea unui succes.
Tito preia conducerea vocală pentru un cântec cu un mesaj progresiv We Can Change The World. Tito manevrează majoritatea keyboard-urilor pentru această baladă într-un ritm jazzy-rock, alături de Louis Johnson de la Johnson Brothers, care asigură linia de bass. Un debut solo surprinzător al acestui Jackson, pe care nu l-am mai auzit niciodată pe cont propriu.
Similar, The Hurt este şansa lui Randy de a compune, de a cânta la keyboard şi de a susţine linia vocală principală în cel mai înalt registru al său, de parcă s-ar lupta mai mult cu agonia iubirii. Ceilalţi fraţi îi asigură background-ul vocal, oferindu-ne un falsetto la maxim! Co-produs de Jackson-i şi de Paich şi Porcaro de la Toto, piesa este o altă reprezentare solidă a lui Randy ca interpret şi muzician cu drepturi depline. Randy şi Michael au scris piesa împreună cu Paich şi Porcaro.
Albumul se încheie cu intrarea lui Marlon în acest ultim LP al familiei Jackson. Compoziţia sa intitulată Body este o încrucişare vioaie între Can You Feel It şi Shake Your Body (Down To The Ground). Piesa cochetează cu focul şi dorinţa carnală atingând apogeul cu versurile I want your body şi I need your body. Cu siguranţă o abordare directă menită să spargă gheaţa! Marlon ne prezintă aptitudinile sale vocale stilate şi sentimentale.
Pe parcursul albumului Victory, calitatea producţiei şi a interpretărilor este marcată de profesionalismul unor oameni care au fabricat piese de succes vreme de 15 ani. Fiecare piesă reprezintă o căutare de tărâmuri noi, iar în ansamblu, un tot alcătuit din şase talente individuale. Fiecare din cei şase fraţi are locul lui sub soare în acest album, iar conceptul de grup este lărgit cu succes în direcţii noi. Va fi interesant să vedem încotro se vor îndrepta ei de aici încolo, ca grup. Victory nu a intenţionat niciodată să calce pe urmele Thriller-ului lui Michael, dar poate fi privit ca ultimul album de studio al Jackson-ilor, capabil să-l urmeze pe cel din 1980 – Triumph. Victory nu reprezintă un punct de reper în muzica modernă, ci mai degrabă, un eşantion de piese foarte diverse, dar bune din punct de vedere al consistenţei, venite din partea fiecăruia dintre fraţii Jackson: Jermaine, Tito, Randy, Marlon, Jackie şi superstarul familiei, Michael.
Victory a fost lansat sub formă de LP, casetă audio, compact disk (CD) şi un disk special cu o copertă pe care a fost presată în plastic o imagine a Jackson-ilor – ceva ce trebuie să aibă orice colecţionar Jackson serios.
(va urma)
(1) - Actor american (2 octombrie 1928 – 30 iunie 1993)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu