1983 - MICHAEL JACKSON STORY / Capitolul 4 - Goin' Places

MICHAEL JACKSON STORY

A Magical Mystery Journey into the Heart of a Superstar

autor Nelson George

(1983)

Traducere  şi adaptare în Limba Română, Mihaela A.R.

 

   

GOIN’ PLACES (CĂUTÂND LOCURI)

 

 

Nu te poţi plânge de succesul pe care l-ai avut în trecut, când alţii au fost cei care ţi-au scris şi compus piesele. Dar cred că pe măsură ce te maturizezi şi ajungi la o vârstă la care poţi face şi tu acest lucru, parcurgi o tranziţie prin care Jackson 5, se întâmplă, să treacă chiar acum.

Ron Weisner (despre Jackson-i în revista Billboard), 1978

            JACKSON 5 PĂRĂSEŞTE MOTOWN – SEMNEAZĂ UN CONTRACT DE MILIOANE DE DOLARI CU EPIC RECORDS; JERMAINE SE RUPE DE FRAŢII SĂI; UNIUNEA FAMILIALA SE FISUREAZĂ...

            Pierderea treptată a unora dintre artiştii importanţi – Temptations, Four Tops, Gladys Knight and The Pips, Isley Brothers – precum şi declinul altora – Martha Reeves, Junior Walker, Supremes – au golit compania Motown de energie şi impuls. Însă pierderea trupei Jackson 5 în 1976, a fost percepută de jucătorii din domeniu ca unul dintre cele mai surprinzătoare divorţuri ale decadei.

            Jackson 5 au părăsit Motown din aceleaşi motive invocate şi de alte trupe: absenţa creativităţii şi litigiile financiare. „A fi într-o companie de înregistrări înseamnă acelaşi lucru cu a fi la şcoală.”, a spus Michael mai târziu. „Dacă nu eşti de acord cu principiile impuse de şcoala respectivă, te duci la alta. La Motown, noi am vrut să promovăm propriile compoziţii, dar acest lucru nu era prevăzut în contract şi nici nu au vrut să revină asupra lui. Nu deţineam nici drepturi de publicare şi am întâmpinat probleme şi faţă de gestionarea necorespunzotoare a propriilor venituri. Acum, avem propria companie de publicare şi putem înregistra orice. Producătorii, erau o altă problemă de care ne-am lovit la Motown. Pentru albumul ‚Dancing Machine’ am fost obligaţi să folosim câţiva producători, în vreme ce noi doream unul singur pentru întregul album; aşa încât să păstreze o singură linie şi nu linii melodice diferite; de aceea nici nu a fost atât de bun pe cât putea fi.”

            Un alt aspect legat de Motown, îl constituia practica lor de a tăia, literalmente, sute de piese, numai pentru a le lansa pe cele mai bune dintre ele. Era ceea ce se numeşte „controlul calităţii”. Reversul medaliei în această abordare se regăsea în preţul acestor înregistrări – sesiuni de ore petrecute în studio, taxe pentru ingineri şi muzicieni, închirierea echipamentului – toate se scădeau din veniturile trupei. Ca urmare, înainte să vadă vreun ban din vanzări, Jackson-ii trebuia să platească toate aceste costuri „ascunse”. Priviţi prin prisma vânzărilor lor fenomenale, Jackson-ii excelau, dar în realitate veniturile nu prea se potriveau aşteptărilor. Şi pentru că nu li s-a permis să contribuie cu nimic din propriul material, nu aveau nici drepturi de compozitor. Aşadar, această problemă a creativităţii a avut, fireşte, implicaţii profunde de ordin economic.

            Oficialii de la Motown, au contracarat spunând că s-au făcut cheltuieli considerabile de timp şi bani pentru dezvoltarea trupei Jackson 5 şi că acestea sunt rezultatele investiţiei. În altă ordine de idei, contractul lor nu era completat conform normelor în domeniu. Şi până la urmă, tot acest control al companiei a fost cel care i-a transformat pe Jackson-i în milionari. În plus, cei de la Motown au adus în discuţie, în parte justificat, faptul că Epic, ca parte a CBS (super-entitate în domeniul comunicaţiilor), nu ar putea niciodată să-i trateze pe Jackson 5 cu atâta dragoste şi dăruire aşa cum au făcut-o ei. „Jackson 5 nu va mai avea parte nicăieri în altă parte de tratamentul pe care l-au primit la Motown.”, a spus Tom Noonan. „Nu numai că au primit instrucţiuni pentru scenă, producţie foarte bună şi o promovare puternică, dar au trăit în casa lui Gordy, o vreme. Cu oricine altcineva ar fi semnat, acel cineva ar fi profitat de pe urma înregistrărilor lor, apoi i-ar fi lăsat acolo în Gary să se descurce singuri cum pot.”

            Spre deosebire de plecarea altor artişti, cea a trupei Jackson 5 a mai comportat şi o altă ruptură: căsătoria lui Jermaine cu Hazel Gordy. Jermaine s-a trezit pus faţă în faţă cu o dilemă care îi dădea mari bătăi de cap. Să părăsească Motown şi să-i întoarcă spatele socrului său? Să rămână la Motown, însemna o carieră solo în ascensiune. Sau să părăsească Jackson 5? „Părea că toată lumea este împotriva mea.”, îşi aminteşte Jermaine. „Părea că oamenii nu îşi pot da seama că făceam parte din ambele familii şi că orice aş fi decis să fac cu cariera mea, ele nu m-ar fi iubit nici mai mult, nici mai puţin. Nu am ales între familii, am ales între companiile de producţie.”

            În cele din urmă, după o căutare destul de anevoioasă în sufletul său, basistul şi vocalistul de 22 de ani, s-a hotărât să rămână la Motown. Pentru o vreme, între Jermaine şi tatăl său, s-a produs o fisură evidentă. „Sângele meu îi curge prin vene, nu al lui Gordy.”, declara Joe reporterilor. Michael şi ceilalţi fraţi îl susţineau pe Jermaine ori de câte ori se ivea ocazia, declarând la unison că a fost „o decizie de afaceri”. Vroiau să fie clar pentru toată lumea, că nimic nu le-a ştirbit dragostea pentru el şi că aşteaptă „momentul când vor lucra din nou împreună.”

            Ultima performanţă a lui Jermaine, o apariţie melancolică cu familia, a fost în Las Vegas, în vara anului 1975. „Din primul moment în care am început să cântăm împreună, Jermaine s-a aflat într-un anumit loc, lângă mine, pe scenă.”, povesteşte Michael. „Şi dintr-o dată, nu mai era. Am simţit multă vreme goliciunea acelui loc.”

            Cu trecerea timpului, conflictul familial a făcut loc luptei de afaceri, care a izbucnit prin anul 1980. Motown a votat să mute problema la tribunal, cerând celor de la CBS Records şi Jackson-ilor, 20 de milioane de dolari despăgubiri şi drepturile asupra numelui Jackson 5. De fapt, Motown a ameninţat la un moment dat, că va lansa un nou grup cu acelaşi nume. „Putem face ce vrem cu el (cu numele).”, a spus vecepreşedintele Motown, Michael Roshkind. „Sunt 40 de mii de Jackson-i în ţara asta şi pe cinci dintre ei, nu numai că i-am făcut staruri, dar le-am dat casă, am plătit pentru educaţia lor şi am lucrat cu ei timp de un an de zile pentru primul lor album.” După trei ani la curtea de audieri, Motown a primit 600 de mii de dolari despăgubiri şi dreptul asupra numelui Jackson 5.

            Cu un nou nume – The Jacksons – şi înlocuindu-l pe Jermaine cu Randy, familia privea înainte, deţinând controlul artistic asupra muncii lor. Curând însă, s-a dovedit că aceste speranţe nu s-au realizat imediat.

            „Lasă-mă să-ţi spun ceva,” spune Manning, „CBS le-a spus Jackson-ilor că nu sunt suficient de talentaţi pentru a-şi produce propriul material. Acesta a fost principalul motiv pentru care au plecat de la Motown – să aibă oportunitatea de a se extinde. Nu spun că CBS i-a minţit, dar cu siguranţă nu le-a oferit ocazia să-şi arate talentul. Ar fi putut să rămână la Motown şi li s-ar fi spus ce să facă.”

            Producerea celui dintîi album marca CBS – The Jacksons – i-a condus la Kenny Gamble şi Leon Huff, care au revoluţionat ‚sunetul Philadelphiei’ cu cei de la O’Jays, Harold Melvin, The Bluenotes şi MFSB. La suprafaţă, părea că au făcut o alegere bună pentru a începe faza următoare în cariera celor de la The Jacksons. Let Me Show You Where To Go este o piesă mesageră în care este recunoscut stilul lui Gamble şi Huff şi care i-a oferit prilejul lui Michael să imprivizeze un pic. Din punct de vedere muzical, nu a fost o relaţie uşoară, deoarece Gamble şi Huff întotdeauna au dat totul la superlativ în relaţia cu artiştii mai în vârstă şi cu vocaliştii genului gospel ca Teddy Pendergrass de la Bluenotes sau Eddie Levert de la O’Jays. În schimb, la cei 17 ani, vocea lui Michael era foarte profundă purtând amprenta tinereţii şi însufleţirii muzicii pop, exact marca lui înregistrată. Cumva, piesele de pe primele lor două albume nu prea s-au potrivit cu stilul The Jacksons.

            Privind retrospectiv, Jackson-ii consideră aceste albume, de tranziţie. Au scris câteva piese şi au primit recunoaşterea de co-producători pentru altele, ceea ce a dovedit că puteau lucra alături de cei mai buni muzicieni de pe scena din Philadelphia.

            Surprinzător, Blues Away, o piesă mai degrabă necomercială, scrisă de Michael, a marcat înflorirea originalilor Jackson-i. Piesa debutează cu o improvizaţie energică la pian, care se reia ca un laitmotiv pe tot parcursul ei şi care îi conferă un aer vag de jazz. Michael a susţinut fundalul vocal în întregime şi a abordat timbrul glotal[1], tehnică pe care o va folosi ulterior pe albumele sale solo. Style Of Life, pe care Michael l-a scris împreună cu Tito se înscrie exact în stilul bubble. Philly Sound înregistrează acea caracteristică groove, cu influenţe latine. Dar nici unul din aceste piese nu i-au convins pe cei de la Epic Records că Jackson-ii ar putea face creaţii de succes fără ajutor din afară.

            Cele două melodii proprii băieţilor, de pe următorul album Goin’ Places, lansat în 1977, erau mult mai şlefuite şi distinctive. Cu toate acestea albumul nu a fost unul comercial. Do What You Wanna Do este o piesă plină de viaţă, optimistă, despre necesitatea de a „fii gata de luptă pentru obiectivele tale”. Implicarea Jackson-ilor în muzică a devenit evidentă, cu Tito cântând la chitară şi Randy la congas. Un nou stil era pe cale să se nască, destul de diferit faţă de formula Gamble & Huff. Şi mai bună a fost piesa Different Kind Of Lady, cu un ritm dansant construit în jurul keyboard-ului şi al chitarei. Îm ciuda eşecului în ceea ce priveşte vânzările acestui album, CBS nu a respins progesul făcut de Jackson-i, în materie de compoziţie şi producţie.

            Totuşi, în anii 1976 şi 1977, trupa şi-a menţinut standardul ridicat prin numeroase apariţii televizate – American Bandstand, Soul Train, Midnight Special – şi cu prima lor serie tv, un spectacol de varietăţi de vară. Farmecul familiei a adunat o cotă de rating atât de mare, încât au revenit cu o altă serie de spectacole în timpul iernii.

            În vreme ce America admira unitatea Jackson-ilor, in casa familiei din Encino, îşi făceau loc schimbările. Băieţii crescuseră, erau de-acum bărbaţi şi pe punctul de a-şi întemeia propriile familii. Tito a fost cel dintîi. El s-a căsătorit cu Dee Dee Martes în 1972 şi au trei copii – Toriano, Taryll şi Tito Joe. Jackie şi soţia sa Enid, originară din California şi pe care el a cunoscut-o la Liceul din Beverly Hills, au un fiu, pe Sigmund II. Marlon şi soţia sa Carol, au două fete, pe Valencia şi Brittany. Lui Randy, asemeni fraţilor săi mai mari, îi place eleganţa, maşinile rapizi şi este considerat a fi o partidă bună de multe femei din Los Angeles. Va avea propriul său apartament imediat ce vârsta i-o va permite. Acasă mai erau doar Janet, care apărea în comedia Good Times şi mai apoi în Different Strokes; LaToya, care urma colegiul şi Michael. Fraţii săi porniseră pe drumurile lor, însă Michael prefera intimitatea casei din Encino.

            Asta nu înseamnă că viaţa sa personală era lipsită de evenimente. Nici pe departe. În 1976 şi 1977 a fost ţinta unui zvon deplasat, conform căruia el şi cântăreţul şi compozitorul Clifton Davis ar fi iubiţi, iar el (Michael) ar fi fost pe cale să-şi facă o operaţie de schimbare de sex. „Mă aflam într-unul din magazinele Sears, în timpul unui turneu, când am auzit pentru prima dată de chestia asta.”, a relatat Michael în revista Soul. „Vroiam să cumpăr nişte casete, când a venit la mine o fată şi mi-a spus: ‚Nu este adevărat, nu-i aşa?’ ‚Ce nu este adevărat?’, am intrebat-o eu. ‚Că nu eşti fată!’, ‚Ce? Unde ai citit asta?’, ‚În revista Jet scrie că ţi-ai schimbat sexul.’, a spus ea. Am simţit că nu mai ştiu cine sunt în momentul acela. I-am spus să le spună prietenilor ei că nu era decât un zvon tâmpit. Doamna de la casă s-a supărat rău pe fata aceea. A fost amuzant. Dar lucruri ca acesta sunt un semn al succesului.”

            Michael îşi aminteşte de un eveniment la Palatul Caesars, la care a participat împreună cu Diana Ross şi la care a fost şi Clifton Davis acompaniat de Leslie Uggams. „O ţineam de mână pe Diana, iar Clifton o ţinea pe Leslie. Era momentul ideal pentru reporteri să facă poze iar apoi să le retuşeze, aşa încât să pară că eu şi Clifton ne ţinem de mîini. Îţi poţi imagina că aceste reviste au mers până acolo, încât au scris că noi doi ne-am căsătorit? Nu-mi vine să cred!”

            Nimic suprinzător în faptul că o astfel de bârfă rău intenţionată este supărătoare. Dar, trebuie să recunoaştem că aceasta este doar una din faţetele nefericite ale succesului. Michael i-a declarat intervievatorului Steve Ivory: „Ştiu că nu este adevărat, aşa că nu mă deranjează. Sunt sigur că avem foarte mulţi fani din rândul gay, iar acest lucru nu mă supără câtuşi de puţin. Dar eu nu sunt gay. Poţi să scrii asta. Chiar nu ştiu de ce oamenii spun astfel de lucruri.”

            În mod ironic, în timp ce peste tot pluteau aceste zvonuri, Michael era implicat în ceea ce a numit revista People, prima lui relaţie romantică. Cântăreţul a fost văzut în mai multe rânduri în compania tinerei actriţe Tatum O’Neal. După aprecierile critice primite după ce a jucat alături de tatăl său în Paper Moon, şi ea se afla în aceeaşi poziţie ca şi Michael. Oriunde mergea, Tatum intra în centrul atenţiei. Poate că Michael empatiza cu presiunea pe care i-a dat-o statutul de copil vedetă şi a găsit în ea un spirit înrudit.

            În fapt, în presă s-a ajuns la varianta că relaţia lor a luat o turnură încinsă la conacul Hugh Hefner din Los Angeles şi că au fost împreună la saună, dezbrăcaţi. „Ei bine, cred că mă întâlnesc cu ea, într-un fel.”, a explicat Michael. „Am ieşit cu ea de câteva ori – sau ea a ieşit cu mine – ce mai contează. Am mai întânit-o când Paul McCartney a dat o petrecere pe vasul Queen Mary. Era colo şi am stat puţin de vorbă. Apoi, au trecut vreo doi ani până să o văd din nou, iar asta s-a întâmplat la un club numit Roxy, de pe Bulevardul Sunset. Am vorbit, am vorbit şi iar am vorbit. În ziua următoare, m-a invitat la casa lui Hugh Hefner să ne uităm la o casetă video – era filmul ‚Roots’. La un moment dat s-a plictisit, am ieşit afară şi ne-am băgat în jacuzzi. Nu eram dezbrăcaţi cum spune lumea. Amândoi aveam costume de baie şi ne simţeam bine unul în compania celuilalt. Asta a fost.”

            În faţa atâtor speculaţii venite în rafală despre viaţa sa personală, Michael nu putea decât să-şi urmeze drumul drept. De fiecare dată când era supărat, asculta muzică pentru a se consola. Mai avea puţin şi împlinea 18 ani, vârsta la care termina liceul şi pleca la colegiu, trecerea de la adolescent la adult. Se confrunta totuşi cu probleme încă nerezolvate în ceea ce priveşte controlul şi expresia artistice. La acea vreme a făcut următoarea remarcă: „E atâta muzică în interiorul meu, încât nu reuşesc să o scot la lumină. Ne punem sufletul în piesele altor oameni, dar asta nu ne vindecă pentru că ele nu ne reprezintă.”

            Experienţa Jackson-ilor acumulată pentru compunerea şi producţia primele lor două albume sub egida Epic, i-a spus lui Michael că venise vremea ca The Jacksons să se afirme prin ei înşişi. Piesa Different Kind Of Lady de pe albumul Goin’ Places, a fost un mare succes de club, lucru admis chiar şi de Kenny Gamble. „Tu eşti destul de bun ca să-ţi faci propriul portofoliu.” Aşa că Michael, acompaniat de Richard Arons şi de tatăl său, s-au întâlnit la New York, cu preşedintele CBS Records, Walter Yetnikopf. El a pledat în faţa CBS „să ni se dea şansa de a demonstra ce putem. Îmi cunosc potenţialul şi ştiu de ce suntem în stare.” Yetnikopf a fost de acord că sosise timpul.

            În schimbul producerii viitorului lor album, The Jacksons trebuia să permită ca doi membrii CBS – Bobby Colomby şi Mike Atkinson – să le fie producători executivi sau superviser-i. Dacă trupa nu furniza ceea ce a promis, aceştia aveau autoritatea de a interveni şi de a finaliza albumul. A fost o concesie pe care The Jacksons au fost fericiţi să o facă, la gândul că în cele din urmă, vor câştiga controlul asupra propriei creaţii. Colomby, şi-ar fi adus o mare contribuţie la album prin faptul că a promis şi s-a ţinut de cuvânt, aducând un tânăr kezboard-ist, pe nume Greg Phillinganes pentru a-i ajuta cu aranjamentele muzicale.

            „Am fost în casa din Encino pentru a lucra cu băieţii şi am fost plăcut surprins de câtă muzică aveau acolo.”, a spus Phillinganes, care a făcut parte din trupa cu care  Stevie Wonder a fost în turneu. „Erau foarte entuziasmaţi şi încântaţi pentru că era pentru prima dată în cariera lor când deţineau controlul muzicii. Multe dintre piese erau scrise, dar părerea mea a fost că Michael şi Randy erau probabil cei mai tari compozitori din familie.”

            Lucrând cu ei, Phillinganes s-a aproapiat de ei şi băieţii au început să-i împărtăşească istorioare din copilăria lor neobişnuită. El îşi aminteşte: „Odată, stăteam cu ei în studio vorbind despre cum e să treci printr-o mulţime de oameni care ţipă disperaţi să pună mâna pe tine şi să-ţi smulgă părul. Michael s-a ridicat şi a venit la mine să-mi arate. Ei bine, a fost dureros şi oarecum, am experimentat şi eu senzaţia pe care au trăit-o ei atunci când treceau prin mulţimi.”

            Toată această creativitate pasionantă a băieţilor, acumulată de timpuriu şi de-a lungul anilor, aştepta să iasă acum la lumină şi să fie dezvăluită în Destiny, cel de-al treilea album ieşit sub Epic, în 1978. Albumul, un succes uriaş, este recunoscut ca o perfomanţă a maturităţii trupei, comparabil cu Music of My Mind al lui Stevie Wonder şi cu Revolver al Beatles-ilor. Spre deosebire de albumele Motown, Destiny este structurat pe un concept muzical superior construit pe fraternitate. Pe coperta 4 a albumului este desenat un păun, ales de Michael „ca simbol a ceea ce încercăm să spunem prin muzica noastră şi se rezumă la faptul că păunul este singura pasăre care adună toate culorile la un loc. Este singurul care emană radiaţia inflăcărată atunci când este îndrăgostit. Şi asta este exact ceea ce încercăm noi să transmitem prin muzica noastră. Să unim toate rasele prin iubire. Nu politica este cea care salvează lumea, aşa că oamenii ar trebui să încerce să o facă prin muzică, cel puţin. Muzica este cea care aduce oamenii laolaltă. Iar noi, prin muzica noastră, încercăm să readucem sentimentul de iubire şi relaţionăm acest lucru prin intermediul păunului.”

            Ideea de a folosi păunul ca simbol al iubirii universale i-a venit lui Michael după ce a citit un articol într-un ziar despre calităţile unice ale păsărilor. Ştia că nu toată lumea va înţelege sau măcar va agrea viziunea lui. Pentru Michael, „semnificaţia este importantă pentru mine şi este unul din motivele principale pentru care fac ceea ce fac. Dacă nu aş putea aduce fericire tuturor oamenilor din lumea asta prin muzica mea, nu aş mai face-o. Nu aş putea niciodată să înregistrez doar ca oamenii să cumpere, iar eu să mă îmbogăţesc de pe urma lor. Asta nu e pentru mine. Trebuie să fie mai mult de atât.” Drept urmare, compania de producţie a Jackson-ilor este cunoscută sub numele de Peacock Productions.

             Ca o ironie a sorţii, după atâţia ani în care s-au luptat pentru şansa de a-şi scrie propriile cântece, prima piesă de pe Destiny – Blame It On The Boogie – a fost scrisă de trei europeni. Şi pentru a spori mai mult ironia, numele unuia dintre aceşti textieri era Michael Jackson. Boogie este o poveste veselă despre o fată din San Francisco, căreia îi place să danseze foarte mult cu prietenul ei, „în schimb acestuia, nu, iar asta nu este o minciună.” Michael se năpusteşte şi alunecă vocal cu încredere relaxată, în timp ce fraţii săi crează fără dificultate armonice naturale, într-un  contrast perfect. Acest prim single a generat pe posturile de radio internaţionale, aceeaşi reacţie de care Jackson-ii nu s-au mai bucurat de la primele lor albume.

            Cea mai puternică piesă de pe album – Shake Your Body (Down To The Ground) – a fost scrisă de Michael şi de Randy şi a obţinut râvnitul disc de platină. Phillinganes descrie cu drag că are „unul din cele mai subtile ritmuri şi cel mai productiv sunet de tobă, care îţi face plăcere să îl asculţi.” Efortul a demonstrat că Jackson-ii înţeleg muzica de dans şi tehnologia de studio. În Shake ..., cam trei sferturi din linia vocală dispare, la fel chitarele, percuţiile şi alte câteva instrumente din fundal. Ceea ce rămâne este sintetizatorul bass şi tobele. Efectul? A fost unul dintre cele mai cerute single-uri disco din 1978. „Linia instrumentală lungă, a fost în totalitate ideea lor.”, spune Phillinganes. „Eu am cântat la înregistrare, dar nu am auzit versiunea finală. Michael mi-a adus o copie a testului de pressing şi cu un zâmbet mare mi-a spus: ‚Ascultă asta.’ Ei bine, a fost electrizant!”

            Ultima piesă de pe album – That’s What You Get (For Being Polite) – este povestea emoţionantă a unui tânăr plin de sensibilitate care rămâne nesatisfăcut din punct de vedere emoţional. „He cries about you, he cries about me .... Don’t you know he’s scared”, cântă Michael. În mod cert, piesele pot fi considerate precursoare ale lui Billie Jean sau Heartbreak Hotel.

            Băieţii erau foarte mândrii de albumul Destiny, mai ales că datorită calităţii sale, a primit laude în revista Billboard. „În trecut au fost producătorii, cei care au produs pentru Jackson-i, compozitorii, cei care au scris pentru Jackson-i, piesele pe care noi le cântam.”, spune Marlon. „Am făcut tot ce am putut şi am reuşit cu succes. Însă acum este vorba de muzica Jackson-ilor. Acesta este felul în care auzim noi muzica.” Referindu-se la orele de muncă petrecute de trupă în studioul casei din Encino, Tito punctează: „Am scris tot timpul, cântece pe care le-am păstrat în banca personală.” Înscrierea pe album a fost cu siguranţă o afacere de familie, căci toţi erau trecuţi pe material ca şi colaboratori. Tito a adăugat că de obicei, unul dintre ei începea un cântec, „mai târziu altul sau chiar toti ceilalţi, îl ajutau să-l finalizeze.”

            Aceeaşi tehnică au folosit-o şi pentru producerea albumului. „Când am ajuns în faza de mixare, mulţi se gândeau care dintre noi va manevra butoanele mesei de mixaj.”, spune Marlon. „Dar i-am surprins pe toţi. I-am trimis pe Tito şi pe Michael înăuntru la mixare, iar noi, ceilalţi am stat afară şi am aşteptat până ce au terminat ei. Apoi, ‚urechile proaspete’ au venit înăuntru şi au ascultat rezultatul, pentru că odată ce auzi acelaşi sunet de multe ori, e posibil să-ţi scape ceva. Următorul cântec, îl mixa altcineva şi tot aşa prin rotaţie.” Concluzionând despre Destiny, Michael a spus confidenţial: „Îmi place şi dacă îmi place mie, ştiu că şi lor (publicului) le va place. Voi ţine pasul cu cântecele şi cu timpul. Simt că ştim ce va urma.”

            În ciuda întregului entuziasm al familiei de a bate drumurile cu noua lor muzică, au fost forţaţi să anuleze şapte dintre concertele turneului din 1979. Michael a clacat din punct de vedere vocal. „Gâtul îmi era infectat rău.”, spune el. „Aveam băşici în el şi nu puteam nici să vorbesc, dar să mai şi cânt... A fost îngrozitor. Marlon a încercat să susţină anumite note care îmi aparţineau mie, iar eu stăteam acolo, pretinzând că eu sunt cel care cântă.”

            Odată cu Destiny, Jackson-ii şi-au spus în cele din urmă, cuvântul. Creativitatea lor nu mai era de mult pusă la îndoială. Destiny a produs succese de top, a avut sentiment şi profunzime. Tatăl lor a fost pe bună dreptate, mulţumit. Va ştii tot timpul că băieţii lui sunt cu totul în acest album.

            Acum însă, Joe se confruntă cu o altă problemă. Vrea să fie sigur că Epic Records le va acorda băieţilor săi toată atenţia pe care o merită. Pentru garantarea unui astfel de sprijin, Joe i-a adus în echipa de management pe Ron Weisner şi pe Freddy DeMann, înlocuindu-l pe Richard Arons. DeMann avea o istorie lungă în promovare şi a fost director executiv la câteva companii de înregistrări, inclusiv Elektra. Experienţa lui Weisner, s-a acumulat în domeniul managementului, în care a mânuit carierele a numeroşi artişti de culoare. Personalităţile şi experienţele celor doi, s-au complementat reciproc şi şi-au construit reputaţia unor oameni de afaceri subtili. În opinia lui Joe, ei şi-au oferit serviciile, pentru a-i determina pe cei de la CBS să vândă The Jacksons la fel de puternic ca pe Billy Joel. Băieţii lui, au furnizat celor de la CBS produse foarte bune şi în curând Michael urma să facă un album solo. Dacă primeau atenţia meritată din partea companiei, în mintea lui, nu mai exista nici un fel de dubiu că vor vinde din nou, de milioane.

(va urma)

---

[1] În fonetică, se numesc consoane glotale acele consoane care se articulează prin îngustarea canalului fonator la nivelul glotei. În limba română singurul sunet din această grupă este consoana fricativă glotală surdă [h] din cuvinte precum „haină”. În afară de această consoană, Alfabetul Fonetic Internaţional mai prevede varianta sa sonoră, notată cu simbolul [ɦ], și stopul glotal [ʔ].